Lingura Sfântului Nicolae

A fost odată, aşa cum încep toate poveştile, ca niciodată, un împărat care nu domnea peste nici o împărăţie a vietăţilor ci peste lumea banilor. Precum erau toţi cei stricaţi de bogaţi, nici el nu se deosebea defel. Şi mult timp a domnit acesta şi încă domneşte, însă nevăzut şi tăcut, ca o monedă.
Însă o dată, pe la urechile clăpăuge ce-i atârnau printre firele slinoase de păr suriu, trecu un zvon ce-l lăsă cu ochii umflaţi de visare şi dorinţă pătimaşă. Se vorbea despre o lingură sfântă, bătută-n nestemate, oare cum s-o fi mâncând cu ea?!. Ei bine, lingura asta avea un mare dar iar el îl vroia. Spre norocul lui, minunăţia se găsea pe moşia împăratului. De-ndată porunci să fie dibuită de unde-o fi sau n-o fi. Iar pe acel norocos care îi va da de urmă şi i-o va aduce îl va îngropa în aur.
Luni de zile au umblat supuşii cotrobăind prin cele mai dosnice unghere ale împărăţiei, examinând orice urmă cât de firavă. Fără succes. Tocmai când suveranul primi nemiloasa veste, intră în sala tronului un ţăran despre care se scornise că era cel mai cumplit, că-i asupreşte pe argaţi cu răutate, ca altul nimeni. Acum, cu coada-ntre picioare, veni dinaintea stăpânului , îngenunche şi-i puse acestuia dinainte lingura râvnită. Nu cerea, în schimbul ei, decât să locuiască la palat.
Împăratul, tot împărat, uită promisiunile şi, bătându-şi joc de voia ţăranului, îl alungă.
Fericit că lingura cea fermecată ajunsese la el, o probă pe loc. Doar că imediat rămase mut şi asta pentru totdeauna.
Acum e un spirit ce bântuie printre monedele şi hârtiile pe care le numim bani si prin minţile noastre. Are un nume nou: ispita.