Povestea păpădiei și a florii-soarelui

A fost odată, ca niciodată, pe un câmp, un loc mai potrivit nici că s-a pomenit, creşteau, ca din întâmplare, una lângă alta, o păpădie și o floare de soare.
Am uitat să vă spun că această poveste ce abia acum se dezveleşte ochilor voştri, a avut loc în vremuri imemoriale, desigur în ţinuturi boreale. Pe atunci cele două erau la fel de scunde sau înalte, cum preferaţi și acesta ar fi probabil motivul prieteniei lor, ce părea pe-atunci de nezdrucinat.
Într-o zi, oarecare, nu ştiu de ce păpădia, ce studia tragedia, aşa dintr-o dată s-a întors spre prietena ei și i-a spus, galben în faţă, că e mică, urâtă și pătată toată, prea săracă-n petale şi bogată-n negreală iar trupul prea înţepător de acea nu e mângâiată de trecători.
Vezi, Doamne, ea era cea mai frumoasă, mlădioasă şi cu vino-ncoa, doar nu degeaba o scotea prima pe scena primăvara. Nimeni nu știe de ce a grăit astfel, dar, din acel moment, prietenia lor s-a stins. Pesemne atât a fost să fie, cât flacăra unui chibrit aprins.
Şi au trecut zile şi săptămâni în care nu și-au mai vorbit şi nu s-au mai privit. În cele din urmă răutatea păpădiei a fost „răsplătită”. Căci timpul şi gândul Domnului au făcut ca floarea soarelui să crească ajungând de zeci de ori mai înaltă, lăsând în urmbră fosta surată,
Acum ştiu că vreţi să mă-ntrebaţi, ea juna, cu ea ce s-a întâmplat? La puţină vreme după ce înflorește, frumusețea păpădiei se prăpădeşte, împrăștiată în cele patru depărtări, în timp ce surata ei rămâne de strajă până ce se ară din nou câmpia seculară.