A fost odată, ca niciodată, că de n-ar fi, n-aş avea ce povesti, într-o ţară demult uitată, dintr-o epocă îndepărtată, o-ntâmplare mai ciudată .... dezvăluită mie, cu mărinimie, de Înălţimea Sa, Împăratul peste zarzavaturi.
- Te-ai spălat pe dinţi? Îmbrăcată-i pijamaua cu fluturi de arginţi? Atunci ascultă cum odată demult, demult, varza de Bruxelles îşi confunda suratele cu nişte furnicuţe.
Cum? V-aţi putea întreba. Păi, drept să vă spun, chiar dacă nu mă veţi crede, era
de trei ori mai înaltă şi lată decât varza banală. În ciuda dimensiunii, era de o modestie proverbială, dar pentru că pe atunci era puţin amară, lumea evita s-o servească la masă şi o dădea numai animalelor drept hrană delicioasă.
Toţi îşi băteau joc de darnica-i împlinire, de la boabele verzi ascunse-n teci, unde locuiau câte cincizeci, până la cele lubeniţe înroşite de-atâta stat la soare, cât era vara de mare.
Of! Un nume atât de nobil, de frumos şi un trup atât de hidos! S-ar fi vrut zveltă ca un pătrunjel, dar ce să se facă dacă Cel de sus o-nzestrase cu aşa armură de poveste? Îi venea să se pitească de ruşine în cel mai ascuns cotlon sau în Babilon, să n-o mai recunoască surioarele din grădina-mpărătească. Dar cum?
Iată c-a venit o zi în care, sărmana, a fost aşa de supărată încât toate caloriile ei au început să să se topească şi a devenit mică, mică, dar tot rotundă, chiar dacă pitică, încât puteai mânca douăzecişidouă deodată, dacă avei o lingură supradimensionată.
Odată cu întâmplarea a venit şi o fericire atât de mare încât a devenit, pe loc, delicioasă.
De unde ne dăm seama că puterea sentimentelor este mai mare decât ne putem imagina.
Şi am urcat pe-o buturugă
c-o foaie de varză drept glugă
că ploua c-o mare minciună
povestea mea de noapte bună!
miercuri, 29 decembrie 2010
duminică, 12 septembrie 2010
Povestea păpădiei și a florii-soarelui
A fost odată, ca niciodată, pe un câmp, un loc mai potrivit nici că s-a pomenit, creşteau, ca din întâmplare, una lângă alta, o păpădie și o floare de soare.
Am uitat să vă spun că această poveste ce abia acum se dezveleşte ochilor voştri, a avut loc în vremuri imemoriale, desigur în ţinuturi boreale. Pe atunci cele două erau la fel de scunde sau înalte, cum preferaţi și acesta ar fi probabil motivul prieteniei lor, ce părea pe-atunci de nezdrucinat.
Într-o zi, oarecare, nu ştiu de ce păpădia, ce studia tragedia, aşa dintr-o dată s-a întors spre prietena ei și i-a spus, galben în faţă, că e mică, urâtă și pătată toată, prea săracă-n petale şi bogată-n negreală iar trupul prea înţepător de acea nu e mângâiată de trecători.
Vezi, Doamne, ea era cea mai frumoasă, mlădioasă şi cu vino-ncoa, doar nu degeaba o scotea prima pe scena primăvara. Nimeni nu știe de ce a grăit astfel, dar, din acel moment, prietenia lor s-a stins. Pesemne atât a fost să fie, cât flacăra unui chibrit aprins.
Şi au trecut zile şi săptămâni în care nu și-au mai vorbit şi nu s-au mai privit. În cele din urmă răutatea păpădiei a fost „răsplătită”. Căci timpul şi gândul Domnului au făcut ca floarea soarelui să crească ajungând de zeci de ori mai înaltă, lăsând în urmbră fosta surată,
Acum ştiu că vreţi să mă-ntrebaţi, ea juna, cu ea ce s-a întâmplat? La puţină vreme după ce înflorește, frumusețea păpădiei se prăpădeşte, împrăștiată în cele patru depărtări, în timp ce surata ei rămâne de strajă până ce se ară din nou câmpia seculară.
Am uitat să vă spun că această poveste ce abia acum se dezveleşte ochilor voştri, a avut loc în vremuri imemoriale, desigur în ţinuturi boreale. Pe atunci cele două erau la fel de scunde sau înalte, cum preferaţi și acesta ar fi probabil motivul prieteniei lor, ce părea pe-atunci de nezdrucinat.
Într-o zi, oarecare, nu ştiu de ce păpădia, ce studia tragedia, aşa dintr-o dată s-a întors spre prietena ei și i-a spus, galben în faţă, că e mică, urâtă și pătată toată, prea săracă-n petale şi bogată-n negreală iar trupul prea înţepător de acea nu e mângâiată de trecători.
Vezi, Doamne, ea era cea mai frumoasă, mlădioasă şi cu vino-ncoa, doar nu degeaba o scotea prima pe scena primăvara. Nimeni nu știe de ce a grăit astfel, dar, din acel moment, prietenia lor s-a stins. Pesemne atât a fost să fie, cât flacăra unui chibrit aprins.
Şi au trecut zile şi săptămâni în care nu și-au mai vorbit şi nu s-au mai privit. În cele din urmă răutatea păpădiei a fost „răsplătită”. Căci timpul şi gândul Domnului au făcut ca floarea soarelui să crească ajungând de zeci de ori mai înaltă, lăsând în urmbră fosta surată,
Acum ştiu că vreţi să mă-ntrebaţi, ea juna, cu ea ce s-a întâmplat? La puţină vreme după ce înflorește, frumusețea păpădiei se prăpădeşte, împrăștiată în cele patru depărtări, în timp ce surata ei rămâne de strajă până ce se ară din nou câmpia seculară.
sâmbătă, 22 mai 2010
Lingura Sfântului Nicolae
A fost odată, aşa cum încep toate poveştile, ca niciodată, un împărat care nu domnea peste nici o împărăţie a vietăţilor ci peste lumea banilor. Precum erau toţi cei stricaţi de bogaţi, nici el nu se deosebea defel. Şi mult timp a domnit acesta şi încă domneşte, însă nevăzut şi tăcut, ca o monedă.
Însă o dată, pe la urechile clăpăuge ce-i atârnau printre firele slinoase de păr suriu, trecu un zvon ce-l lăsă cu ochii umflaţi de visare şi dorinţă pătimaşă. Se vorbea despre o lingură sfântă, bătută-n nestemate, oare cum s-o fi mâncând cu ea?!. Ei bine, lingura asta avea un mare dar iar el îl vroia. Spre norocul lui, minunăţia se găsea pe moşia împăratului. De-ndată porunci să fie dibuită de unde-o fi sau n-o fi. Iar pe acel norocos care îi va da de urmă şi i-o va aduce îl va îngropa în aur.
Luni de zile au umblat supuşii cotrobăind prin cele mai dosnice unghere ale împărăţiei, examinând orice urmă cât de firavă. Fără succes. Tocmai când suveranul primi nemiloasa veste, intră în sala tronului un ţăran despre care se scornise că era cel mai cumplit, că-i asupreşte pe argaţi cu răutate, ca altul nimeni. Acum, cu coada-ntre picioare, veni dinaintea stăpânului , îngenunche şi-i puse acestuia dinainte lingura râvnită. Nu cerea, în schimbul ei, decât să locuiască la palat.
Împăratul, tot împărat, uită promisiunile şi, bătându-şi joc de voia ţăranului, îl alungă.
Fericit că lingura cea fermecată ajunsese la el, o probă pe loc. Doar că imediat rămase mut şi asta pentru totdeauna.
Acum e un spirit ce bântuie printre monedele şi hârtiile pe care le numim bani si prin minţile noastre. Are un nume nou: ispita.
Însă o dată, pe la urechile clăpăuge ce-i atârnau printre firele slinoase de păr suriu, trecu un zvon ce-l lăsă cu ochii umflaţi de visare şi dorinţă pătimaşă. Se vorbea despre o lingură sfântă, bătută-n nestemate, oare cum s-o fi mâncând cu ea?!. Ei bine, lingura asta avea un mare dar iar el îl vroia. Spre norocul lui, minunăţia se găsea pe moşia împăratului. De-ndată porunci să fie dibuită de unde-o fi sau n-o fi. Iar pe acel norocos care îi va da de urmă şi i-o va aduce îl va îngropa în aur.
Luni de zile au umblat supuşii cotrobăind prin cele mai dosnice unghere ale împărăţiei, examinând orice urmă cât de firavă. Fără succes. Tocmai când suveranul primi nemiloasa veste, intră în sala tronului un ţăran despre care se scornise că era cel mai cumplit, că-i asupreşte pe argaţi cu răutate, ca altul nimeni. Acum, cu coada-ntre picioare, veni dinaintea stăpânului , îngenunche şi-i puse acestuia dinainte lingura râvnită. Nu cerea, în schimbul ei, decât să locuiască la palat.
Împăratul, tot împărat, uită promisiunile şi, bătându-şi joc de voia ţăranului, îl alungă.
Fericit că lingura cea fermecată ajunsese la el, o probă pe loc. Doar că imediat rămase mut şi asta pentru totdeauna.
Acum e un spirit ce bântuie printre monedele şi hârtiile pe care le numim bani si prin minţile noastre. Are un nume nou: ispita.
joi, 25 martie 2010
Şlepul
Iată, s-a rezolvat! „Caut ajutor pentru a însoţi un şlep; se cere diplomă de scafandru.” Mulţumit de sine, Şeful, aruncă scrisoarea la poştă.
Omuleţul cu alură de leu, mândru purtător al unui stomac bombat ca pământul la ecuator, îmbrăcase un pantalon gri, o bluză-n dungi alb-albastru, o vestă şi o pălăria neagră. Să nu uităm imensa mustaţă, de adevărat marinar, colecţionar de furtuni şi incursiuni în colţuri de lume fără nume. Anii, nu puţini, îl siliseră de-acum să colinde doar pe râuri, amazonuri natale, din cauza anilor rânduiţi ca tresele căprarilor pe umerii încă vânjoşi, desigur orgolioşi.
Într-una din zile anunţul primi răspuns, mai degrabă intră în biroul slab luminat în care îşi pierdea vremea când rămânea pe uscat. La propriu! Gulerului ridicat al paltonului, cenuşiu de atâta purtat, ochelarii de soare şi pălăria aşterneau o umbră groasă peste faţa străinului.
Scoase o hârtie şi se strădui s-o înmâneze Şefului peste bombeurile cocoţate pe masă. Acesta era numele celui hărăzit de autor să fie mai marele peste celelalte personaje, nu numai după rangul ocupat pe hârbul cu nume inedit: King Scotch, dar şi pentru că aşa-i spuneau toţi. Să revenim la boss. După ce examină fiţuica, o returnă.
- Înţeleg, spuse Şeful. Bine! Mâine dimineaţă, la şapte! Să nu întârzii!
Aparent, a fost ultima întâlnire a Şefului cu străinul.
Portul era liniştit în dimineaţa următoare. Aiurea! Pescăruşii, petrecăreţii, invadaseră malul. Se tânguiau scuturând din aripi, împrăştiind până departe strigăte jalnice, precum târgoveţii când îşi etalează castraveţii. Dau în rime şi o să credeţi că sunt poet! Brrr!
Dincolo de păduricea vaselor de tot felul, apa fremăta scurgându-se nepăsătoare. Din când în când se stârnea câte o rafală caldă de vânt, care aducea mirosuri cu iz de sare şi ierburi. Soarele izbutise să rupă o fâşie lungă de nori şi se cernea printre crengile catargelor şi frunzişul cablurilor de tot felul. Răsăritul revărsase cutia de pasteluri, conturând cu precizie acoperişurile, zidurile, docul.
Scena pe care se desfăşoară povestea noastră, se dezvăluie privirilor ca o construcţie zveltă, puntată, cu bordajul metalic ce se ridica vertical, vopsit în albastrul copt al cerului de toamnă, prova arcuită ca un şold de iapă şi pupa rotundă. Şi atât. O dungă albă, lată de-o palmă, marca linia de plutire. Spre deosebire de majoritatea suratelor ei, uruitul ca de bas al bătrânei fiare inginereşti însoţea du-te-vino-ul şalandei pe undele împestriţate ale fluviului.
Într-una din magazii, închis cu panouri de lemn, dormitorul echipajului. În camera simplu mobilată, nu te puteai aştepta la un palat pe-un ceamul, paturi înguste, o masă flancată de bănci, alături de mica oglindă atârnată de perete, căni, ţigarete, brichete, cuiere improvizate din cuie înfipte-n perete, de care atârnau diferite articole de îmbrăcăminte, totul luminat de cele două becuri prinse de tavan. Câteva covoraşe, dovadă de mare „lux”, înfrumuseţau încăperea. Atmosferă îmbâcsită, fierbinte. Pe punte ajungeai pe scări cu balustrade lustruite de mâini, trepte tocite de tălpi. Camera se găsea sub cea de comandă. Restul spaţiului fusese demult ticsit cu marfă.
Pe şlep sosise un străin. Neinvitat. Blugii cu genunchii rupţi, tricoul tradiţional al marinarului spuneau adevărate epopei despre noul venit la bord. Înalt, pielea tăbăcită, coama de păr blond îi atârna pe umeri. Ochii căprui, neliniştitori, păreau înfundaţi în orbitele osoase.
Căpitanul, parcă-l botezasem Şef, observă strania prezenţă şi dădu să se răstească la el. Îşi aminti însă de anunţul şi de întâlnirea din ziua precedentă. De la masivitatea de ieri, trupul de azi părea o păstaie uscată. O fi avut multe haine pe el, îşi spuse. Doar plouase toată ziua! Starea de spirit i se schimbă imediat şi îl întâmpină cu braţele deschise pe invitat. Sau neinvitat. Aflăm noi până la sfârşitul povestiri. Sper!
Îi ură bun sosit pe vas şi-l bătu atât de zdravăn pe spate încât acesta se dezechilibră, făcând imposibilul posibil, respectiv întâlnirea bompresului personal cu puntea. Revenit la poziţia bipedă, făcură cunoştinţă. „Noutatea” se numea Mark, căpitanul, „Şeful”. Pipăindu-şi atent protuberanţa ascuţită ca un pumnal bont parcă pentru a se convinge că este întreagă, dădu să spună câteva vorbe. Căpitanul i-o luă înainte:
- Ştii ce urăsc cel mai mult, amice? Un om care se preface a fi altcineva!
Noul personaj îşi înghiţi cuvintele înainte ca acestea să se rostogolească în urechile ca două foi de varză ale viitorului boss.
Prinzându-l pe după umeri, Şeful îşi conduse musafirul spre pupă pentru a întâlni restul echipajului: un bucătar pe cât de mic, pe atât de sfrijit, ce se evidenţia însă printr-o imensă mustaţă şi-un păr ca tăciunele, o maimuţă de o vârstă nedefinită şi un papagal, ultimii doi într-un permanent război. Simpatica primată adora să necăjească înaripata trăgând-o de penele cozii. La manifestările drăgăstoase ale „vărului”, păsăroiul răspundea scoţând aceleaşi sunete de eunuc imperial: Purecosule!!
Cercetând peisajul punţii, descoperii un alt personaj ce întrecea în pitoresc restul echipajul.
Cel ce peste puţin timp va rămâne în memoria tuturor ca Nebu se arăta înalt, slab, cu păr castaniu şi unsuros. Ochii jucau atât de vioi în orbite încât nu reuşeai mult timp să le percepi nuanţa de chihlimbar. Îl puteai descrie într-un cuvânt şi variantele lui: posac, ursuz, taciturn.
Strungăreaţă destul de largă, permitea oricărui interlocutor să-i admire în voie trandafiriul limbii, de altfel singura pată de culoare pe obrazul măsliniu, căci gura avea buze aproape inexistente. Ciudăţenia îşi pardosea trupul cu sumedenie de ţoale în toiul verii. Ideea era că şeful trebuia să-i administreze lăzi suplimentare cu bere pentru a se răcorii. Iarna, bulendrele dispăreau, motiv întemeiat de a aprecia gustul, mirosul şi culoarea unui produs ce făcea concurenţă gradelor de-afară, zeama renumită din zona Cognac.
Cum se blagoslovise cu porecla de Nebu? În chiar după masa acelei zilei, fugea ca turbat în plină vânătoare de maimuţe. Mai cu seama coadă micului capucin i se părea deosebit de apetisantă. Foamea îl înghesuia amarnic şi ca de obicei, bucătarul sforăia după ce îngurgitase porţia generoasă de bere a zilei. Un rânjet aproape amabil încalecă pomeţii de rusnac hirsut când reuşi să pună laba pe maimuţoi.
- Eşti nebun! exclamă Mark stupefiat, nimerit în plină bătălie a celor doi.
- Mersi! răspunse exoticul camarad. Cum-necum, remerca a ajuns şi la ceilalţi. Aşa i-a rămas numele şi renumele.
Nimic remarcabil nu s-a mai petrecut restul zilei, aşa că n-am să vă plictisesc cu basme despre cât de repede s-a împrietenit „prospătura ” cu restul echipei. Soarele se grăbise spre un asfinţit timpuriu, seara se aşternu pe nesimţite şi fiecare îşi ocupă patul hărăzit. Echipajul adormi repede. Spre miezul nopţii, camera se populase cu lumini voalate şi răsuflări sforăit liniştitoare.
Primul care deschise ochii a doua zi, fu Mark. Ocupa un pat pe roţi, altfel foarte confortabil. Din cauza roţilor, ce dracu-i căşunase Şefului, paturile, al lui şi al celorlalţi, traversau camera ca nişte oameni tocmai scăpaţi dintr-o speluncă.
Ieşi pe punte. Soarele nu răsărise complet, râul strălucea albastru, cum altfel, iar restul echipajului dormea dus. Şlepul luneca monoton, în braţele curentului, spre dune, smârcuri şi mare. Ȋn mijlocul punţii, tambuchiul îşi căsca gura de hămesită balenă albastră.
Nu peste mult timp, zăpăcitul nostru personaj, ce-l proaspăt îmbarcat, ce dacă-i principal, îi fu rău. Cina, valurile ce-şi anunţau deja prezenţa căci se apropiau de marea cu gust de vânt?! Cine ştie! Destul că, ameţit, căzu prin tambuchi, într-una din magazii, de-a dreptul pe un sac cu făină care plezni. Nebunul, bucătarul, maimuţa şi papagalul invadară puntea mult mai târziu, după ce s-au deşteptat, nu la cap, să-l caute pe Mark. Deodată se auzi un mormăit sinistru năvălind dinspre cală. Aşezaţi în patru labe, au pornit să investigheze vizual, zona. Absolut îngroziţi de ceea ce au văzut sau au crezut, au strigat într-un glas:
- Ectoplasma!!!!
- Citoplasma? !
- Cum dracu’ îi spune?!
- Cine să mai ştie! urlă căpitanul, plantat lângă cârmă.
Uaaaauuuu! Urme albe de paşi se pierdeau în noaptea magaziei. Priveau cu ochii căscaţi ca nişte faruri de Citroen cu cinci locuri pe timp de ceaţă. Bucătarului i se zbârli mustaţa măciucă. Parcă suntem într-un roman poliţist!
- Staţi!
O umbră rece îi acoperii. În timp ce-şi roteau căpăţânile încercând să-şi confirme bănuielile, au dat nas în nas cu o arătare, în alb şi negru ce nu părea binevoitoare. Covârşiţi de spaimă, au leşinat şi s-au prăvălit prin tambuchiul căscat.
Mark era nedumerit. Imediat simţi „mângâierea” palmei căpitanului după ceafă şi-ntr-o clipă nimeri alături de restul echipajului. Înapoi în cală!
A rămas singura aventură a zilei.
The End!
***
În dimineaţa următoare îşi puse costumul de scafandru pentru a îndeplini misiunea pe care căpitanul i-o încredenţase. Se scurse ceva timp până urcă la suprafaţă. Uimit şi încântat de varietatea peştilor, se-ncurcase în plantele marine ce infestau locul, inclusiv într-o minunată specie de cauciuc, greu de identificat marca şi aproape fusese pescuit de Nebu. Reveni pe punte împopoţonat cu alge. Cu bunăvoinţă puteai spune că inventase un nou trend pentru costumele de scafandru: cu plete verzi şi peşti pe post de cercei.
Bucătarul luă cu grijă obiectul pentru care se balăcise două ceasuri în adâncuri şi îl puse în cămară. Oriunde era aceasta! Cămara! La uscat probabil. Naiba ştie! Să spunem drept, lui Mark nu-i păsa ce adusese, altfel ştiam şi eu şi vă spuneam. Vroia doar să se prelingă în pat şi să doarmă pentru tot restul zilei. Seara precedentă avusese o vizită neaşteptată. De la maimuţă. Agitată, sărise pe el până-l trezise. De ce? Pentru că maimuţele nu au voie să bea cafea!! Iar aceasta dăduse gata câteva ceşti. De unde? Nu mă întrebaţi, bănuiesc că e vina mea. Hi! Hi!
***
Spre seară, Mark se îndreptă spre cabina căpitanului pentru a încasa plata cuvenită zilei.
Spaţiul, destul de meschin, împodobit cu fel de fel de amintiri din ţările pe care le colindase în tinereţe, avea un aer prietenos. Căpitanul umplea scaunul dinaintea biroului.
- Şezi, băiete!
Mark îşi aruncă dosul pe singurul scaun disponibil.
- Ştiu că ai venit după plată. Hai să calculăm verzişorii.
Pe masă făcuse ochi un teanc mare de bacnote.
- Deci, să vedem: 1,2,4,6,7,8,9,10.
- Unde sunt 3 şi 5?
- Păi i-am numărat! Fii atent! 1, 3,4,5,7,8,9,10.
- Acum sunt 3 şi 5, dar lipsesc 6 şi 2.
- Şi ce vrei să insinuezi? Nu i-am spus data trecută?
- Ba da....da’...da’...
- Atunci?! Hai, hai, ia-i şi du-te! La următoarea scufundare îţi mai dau.
***
Acţiunea acestui capitol se desfăşoară pe o insulă din mijlocul apelor, mâncată de mare, mângâiată de soare, bla, bla, pe care apăruseră aiurea vreo 2-3 palmieri, deşi nu ar trebui să dospească la această longitudine.
Dis de dimineaţă, Mark fu transportat pe punte cu ajutorul patului pe post de targa. Nebu îl înghesui în costumul de scafandru şi-l împinse „uşor” peste bord. Aseară capitanul îi spusese că au nevoie de nişte scoici care se găseau numai într-un anumit loc. „Ăsta o fi!” Îşi spuse în gând.
Vedeţi voi, cu o zi înainte tot echipajul a fost agitat, erau foarte aproape de locul magic unde vroiau să facă escală. În mijlocul discuţiilor, controverselor, ideilor ce ţâşneau precum artificiile din capetele colegilor, Mark n-a prea dormit. De mirare că l-au dus pe sus?!
Când ieşi din apă cu scoicile şi ce mai strânsese la porunca şefului, observă că cei cinci au instalat sub tendă o masă, şase scaune, după gabaritul fiecăruia, farfurii şi tacâmuri. Bucătarul păzea cazanul ca un Popeye conserva de spanac. Imediat ce îl observă pe Mark, îi smulse sacul şi îl deşertă în cazanul clocotind.
Între timp, căpitanul îl prinse pe Mark pe după umeri, ce meteahnă! şi îi mulţumi pentru ajutorul acordat.
- Şi restul plăţii mele?
- Vine imediat, răspunse căpitanul
- Şi în ce constă, dacă nu-i cu supărare?
- În aur, băiete, în aur!
Mark era năucit de-a dreptul.
- Du-te şi aşează-te la masă. Vin imediat.
În drumul său pentru a-şi atinge noul obiectiv, eroul nostru observă că bucătarul aruncă tot felul de mirodenii şi bunătăţi în cazan. După un sfert de oră se adunaseră toţi. Bucătarul puse în farfuria lui Mark un polonic de ceva tulbure, vâscos, de o culoare indefinită, ce părea necomestibil. Gustă ca să nu-şi supere prietenii. Prima sorbitură fu doar intrarea în rai. Acum înţelegea totul. Plantele, scoicile, contribuiseră doar ca ingrediente pentru o inegalabilă ... ciorbă!
Omuleţul cu alură de leu, mândru purtător al unui stomac bombat ca pământul la ecuator, îmbrăcase un pantalon gri, o bluză-n dungi alb-albastru, o vestă şi o pălăria neagră. Să nu uităm imensa mustaţă, de adevărat marinar, colecţionar de furtuni şi incursiuni în colţuri de lume fără nume. Anii, nu puţini, îl siliseră de-acum să colinde doar pe râuri, amazonuri natale, din cauza anilor rânduiţi ca tresele căprarilor pe umerii încă vânjoşi, desigur orgolioşi.
Într-una din zile anunţul primi răspuns, mai degrabă intră în biroul slab luminat în care îşi pierdea vremea când rămânea pe uscat. La propriu! Gulerului ridicat al paltonului, cenuşiu de atâta purtat, ochelarii de soare şi pălăria aşterneau o umbră groasă peste faţa străinului.
Scoase o hârtie şi se strădui s-o înmâneze Şefului peste bombeurile cocoţate pe masă. Acesta era numele celui hărăzit de autor să fie mai marele peste celelalte personaje, nu numai după rangul ocupat pe hârbul cu nume inedit: King Scotch, dar şi pentru că aşa-i spuneau toţi. Să revenim la boss. După ce examină fiţuica, o returnă.
- Înţeleg, spuse Şeful. Bine! Mâine dimineaţă, la şapte! Să nu întârzii!
Aparent, a fost ultima întâlnire a Şefului cu străinul.
Portul era liniştit în dimineaţa următoare. Aiurea! Pescăruşii, petrecăreţii, invadaseră malul. Se tânguiau scuturând din aripi, împrăştiind până departe strigăte jalnice, precum târgoveţii când îşi etalează castraveţii. Dau în rime şi o să credeţi că sunt poet! Brrr!
Dincolo de păduricea vaselor de tot felul, apa fremăta scurgându-se nepăsătoare. Din când în când se stârnea câte o rafală caldă de vânt, care aducea mirosuri cu iz de sare şi ierburi. Soarele izbutise să rupă o fâşie lungă de nori şi se cernea printre crengile catargelor şi frunzişul cablurilor de tot felul. Răsăritul revărsase cutia de pasteluri, conturând cu precizie acoperişurile, zidurile, docul.
Scena pe care se desfăşoară povestea noastră, se dezvăluie privirilor ca o construcţie zveltă, puntată, cu bordajul metalic ce se ridica vertical, vopsit în albastrul copt al cerului de toamnă, prova arcuită ca un şold de iapă şi pupa rotundă. Şi atât. O dungă albă, lată de-o palmă, marca linia de plutire. Spre deosebire de majoritatea suratelor ei, uruitul ca de bas al bătrânei fiare inginereşti însoţea du-te-vino-ul şalandei pe undele împestriţate ale fluviului.
Într-una din magazii, închis cu panouri de lemn, dormitorul echipajului. În camera simplu mobilată, nu te puteai aştepta la un palat pe-un ceamul, paturi înguste, o masă flancată de bănci, alături de mica oglindă atârnată de perete, căni, ţigarete, brichete, cuiere improvizate din cuie înfipte-n perete, de care atârnau diferite articole de îmbrăcăminte, totul luminat de cele două becuri prinse de tavan. Câteva covoraşe, dovadă de mare „lux”, înfrumuseţau încăperea. Atmosferă îmbâcsită, fierbinte. Pe punte ajungeai pe scări cu balustrade lustruite de mâini, trepte tocite de tălpi. Camera se găsea sub cea de comandă. Restul spaţiului fusese demult ticsit cu marfă.
Pe şlep sosise un străin. Neinvitat. Blugii cu genunchii rupţi, tricoul tradiţional al marinarului spuneau adevărate epopei despre noul venit la bord. Înalt, pielea tăbăcită, coama de păr blond îi atârna pe umeri. Ochii căprui, neliniştitori, păreau înfundaţi în orbitele osoase.
Căpitanul, parcă-l botezasem Şef, observă strania prezenţă şi dădu să se răstească la el. Îşi aminti însă de anunţul şi de întâlnirea din ziua precedentă. De la masivitatea de ieri, trupul de azi părea o păstaie uscată. O fi avut multe haine pe el, îşi spuse. Doar plouase toată ziua! Starea de spirit i se schimbă imediat şi îl întâmpină cu braţele deschise pe invitat. Sau neinvitat. Aflăm noi până la sfârşitul povestiri. Sper!
Îi ură bun sosit pe vas şi-l bătu atât de zdravăn pe spate încât acesta se dezechilibră, făcând imposibilul posibil, respectiv întâlnirea bompresului personal cu puntea. Revenit la poziţia bipedă, făcură cunoştinţă. „Noutatea” se numea Mark, căpitanul, „Şeful”. Pipăindu-şi atent protuberanţa ascuţită ca un pumnal bont parcă pentru a se convinge că este întreagă, dădu să spună câteva vorbe. Căpitanul i-o luă înainte:
- Ştii ce urăsc cel mai mult, amice? Un om care se preface a fi altcineva!
Noul personaj îşi înghiţi cuvintele înainte ca acestea să se rostogolească în urechile ca două foi de varză ale viitorului boss.
Prinzându-l pe după umeri, Şeful îşi conduse musafirul spre pupă pentru a întâlni restul echipajului: un bucătar pe cât de mic, pe atât de sfrijit, ce se evidenţia însă printr-o imensă mustaţă şi-un păr ca tăciunele, o maimuţă de o vârstă nedefinită şi un papagal, ultimii doi într-un permanent război. Simpatica primată adora să necăjească înaripata trăgând-o de penele cozii. La manifestările drăgăstoase ale „vărului”, păsăroiul răspundea scoţând aceleaşi sunete de eunuc imperial: Purecosule!!
Cercetând peisajul punţii, descoperii un alt personaj ce întrecea în pitoresc restul echipajul.
Cel ce peste puţin timp va rămâne în memoria tuturor ca Nebu se arăta înalt, slab, cu păr castaniu şi unsuros. Ochii jucau atât de vioi în orbite încât nu reuşeai mult timp să le percepi nuanţa de chihlimbar. Îl puteai descrie într-un cuvânt şi variantele lui: posac, ursuz, taciturn.
Strungăreaţă destul de largă, permitea oricărui interlocutor să-i admire în voie trandafiriul limbii, de altfel singura pată de culoare pe obrazul măsliniu, căci gura avea buze aproape inexistente. Ciudăţenia îşi pardosea trupul cu sumedenie de ţoale în toiul verii. Ideea era că şeful trebuia să-i administreze lăzi suplimentare cu bere pentru a se răcorii. Iarna, bulendrele dispăreau, motiv întemeiat de a aprecia gustul, mirosul şi culoarea unui produs ce făcea concurenţă gradelor de-afară, zeama renumită din zona Cognac.
Cum se blagoslovise cu porecla de Nebu? În chiar după masa acelei zilei, fugea ca turbat în plină vânătoare de maimuţe. Mai cu seama coadă micului capucin i se părea deosebit de apetisantă. Foamea îl înghesuia amarnic şi ca de obicei, bucătarul sforăia după ce îngurgitase porţia generoasă de bere a zilei. Un rânjet aproape amabil încalecă pomeţii de rusnac hirsut când reuşi să pună laba pe maimuţoi.
- Eşti nebun! exclamă Mark stupefiat, nimerit în plină bătălie a celor doi.
- Mersi! răspunse exoticul camarad. Cum-necum, remerca a ajuns şi la ceilalţi. Aşa i-a rămas numele şi renumele.
Nimic remarcabil nu s-a mai petrecut restul zilei, aşa că n-am să vă plictisesc cu basme despre cât de repede s-a împrietenit „prospătura ” cu restul echipei. Soarele se grăbise spre un asfinţit timpuriu, seara se aşternu pe nesimţite şi fiecare îşi ocupă patul hărăzit. Echipajul adormi repede. Spre miezul nopţii, camera se populase cu lumini voalate şi răsuflări sforăit liniştitoare.
Primul care deschise ochii a doua zi, fu Mark. Ocupa un pat pe roţi, altfel foarte confortabil. Din cauza roţilor, ce dracu-i căşunase Şefului, paturile, al lui şi al celorlalţi, traversau camera ca nişte oameni tocmai scăpaţi dintr-o speluncă.
Ieşi pe punte. Soarele nu răsărise complet, râul strălucea albastru, cum altfel, iar restul echipajului dormea dus. Şlepul luneca monoton, în braţele curentului, spre dune, smârcuri şi mare. Ȋn mijlocul punţii, tambuchiul îşi căsca gura de hămesită balenă albastră.
Nu peste mult timp, zăpăcitul nostru personaj, ce-l proaspăt îmbarcat, ce dacă-i principal, îi fu rău. Cina, valurile ce-şi anunţau deja prezenţa căci se apropiau de marea cu gust de vânt?! Cine ştie! Destul că, ameţit, căzu prin tambuchi, într-una din magazii, de-a dreptul pe un sac cu făină care plezni. Nebunul, bucătarul, maimuţa şi papagalul invadară puntea mult mai târziu, după ce s-au deşteptat, nu la cap, să-l caute pe Mark. Deodată se auzi un mormăit sinistru năvălind dinspre cală. Aşezaţi în patru labe, au pornit să investigheze vizual, zona. Absolut îngroziţi de ceea ce au văzut sau au crezut, au strigat într-un glas:
- Ectoplasma!!!!
- Citoplasma? !
- Cum dracu’ îi spune?!
- Cine să mai ştie! urlă căpitanul, plantat lângă cârmă.
Uaaaauuuu! Urme albe de paşi se pierdeau în noaptea magaziei. Priveau cu ochii căscaţi ca nişte faruri de Citroen cu cinci locuri pe timp de ceaţă. Bucătarului i se zbârli mustaţa măciucă. Parcă suntem într-un roman poliţist!
- Staţi!
O umbră rece îi acoperii. În timp ce-şi roteau căpăţânile încercând să-şi confirme bănuielile, au dat nas în nas cu o arătare, în alb şi negru ce nu părea binevoitoare. Covârşiţi de spaimă, au leşinat şi s-au prăvălit prin tambuchiul căscat.
Mark era nedumerit. Imediat simţi „mângâierea” palmei căpitanului după ceafă şi-ntr-o clipă nimeri alături de restul echipajului. Înapoi în cală!
A rămas singura aventură a zilei.
The End!
***
În dimineaţa următoare îşi puse costumul de scafandru pentru a îndeplini misiunea pe care căpitanul i-o încredenţase. Se scurse ceva timp până urcă la suprafaţă. Uimit şi încântat de varietatea peştilor, se-ncurcase în plantele marine ce infestau locul, inclusiv într-o minunată specie de cauciuc, greu de identificat marca şi aproape fusese pescuit de Nebu. Reveni pe punte împopoţonat cu alge. Cu bunăvoinţă puteai spune că inventase un nou trend pentru costumele de scafandru: cu plete verzi şi peşti pe post de cercei.
Bucătarul luă cu grijă obiectul pentru care se balăcise două ceasuri în adâncuri şi îl puse în cămară. Oriunde era aceasta! Cămara! La uscat probabil. Naiba ştie! Să spunem drept, lui Mark nu-i păsa ce adusese, altfel ştiam şi eu şi vă spuneam. Vroia doar să se prelingă în pat şi să doarmă pentru tot restul zilei. Seara precedentă avusese o vizită neaşteptată. De la maimuţă. Agitată, sărise pe el până-l trezise. De ce? Pentru că maimuţele nu au voie să bea cafea!! Iar aceasta dăduse gata câteva ceşti. De unde? Nu mă întrebaţi, bănuiesc că e vina mea. Hi! Hi!
***
Spre seară, Mark se îndreptă spre cabina căpitanului pentru a încasa plata cuvenită zilei.
Spaţiul, destul de meschin, împodobit cu fel de fel de amintiri din ţările pe care le colindase în tinereţe, avea un aer prietenos. Căpitanul umplea scaunul dinaintea biroului.
- Şezi, băiete!
Mark îşi aruncă dosul pe singurul scaun disponibil.
- Ştiu că ai venit după plată. Hai să calculăm verzişorii.
Pe masă făcuse ochi un teanc mare de bacnote.
- Deci, să vedem: 1,2,4,6,7,8,9,10.
- Unde sunt 3 şi 5?
- Păi i-am numărat! Fii atent! 1, 3,4,5,7,8,9,10.
- Acum sunt 3 şi 5, dar lipsesc 6 şi 2.
- Şi ce vrei să insinuezi? Nu i-am spus data trecută?
- Ba da....da’...da’...
- Atunci?! Hai, hai, ia-i şi du-te! La următoarea scufundare îţi mai dau.
***
Acţiunea acestui capitol se desfăşoară pe o insulă din mijlocul apelor, mâncată de mare, mângâiată de soare, bla, bla, pe care apăruseră aiurea vreo 2-3 palmieri, deşi nu ar trebui să dospească la această longitudine.
Dis de dimineaţă, Mark fu transportat pe punte cu ajutorul patului pe post de targa. Nebu îl înghesui în costumul de scafandru şi-l împinse „uşor” peste bord. Aseară capitanul îi spusese că au nevoie de nişte scoici care se găseau numai într-un anumit loc. „Ăsta o fi!” Îşi spuse în gând.
Vedeţi voi, cu o zi înainte tot echipajul a fost agitat, erau foarte aproape de locul magic unde vroiau să facă escală. În mijlocul discuţiilor, controverselor, ideilor ce ţâşneau precum artificiile din capetele colegilor, Mark n-a prea dormit. De mirare că l-au dus pe sus?!
Când ieşi din apă cu scoicile şi ce mai strânsese la porunca şefului, observă că cei cinci au instalat sub tendă o masă, şase scaune, după gabaritul fiecăruia, farfurii şi tacâmuri. Bucătarul păzea cazanul ca un Popeye conserva de spanac. Imediat ce îl observă pe Mark, îi smulse sacul şi îl deşertă în cazanul clocotind.
Între timp, căpitanul îl prinse pe Mark pe după umeri, ce meteahnă! şi îi mulţumi pentru ajutorul acordat.
- Şi restul plăţii mele?
- Vine imediat, răspunse căpitanul
- Şi în ce constă, dacă nu-i cu supărare?
- În aur, băiete, în aur!
Mark era năucit de-a dreptul.
- Du-te şi aşează-te la masă. Vin imediat.
În drumul său pentru a-şi atinge noul obiectiv, eroul nostru observă că bucătarul aruncă tot felul de mirodenii şi bunătăţi în cazan. După un sfert de oră se adunaseră toţi. Bucătarul puse în farfuria lui Mark un polonic de ceva tulbure, vâscos, de o culoare indefinită, ce părea necomestibil. Gustă ca să nu-şi supere prietenii. Prima sorbitură fu doar intrarea în rai. Acum înţelegea totul. Plantele, scoicile, contribuiseră doar ca ingrediente pentru o inegalabilă ... ciorbă!
miercuri, 10 martie 2010
Blestemul peştilor
A fost odată, ca niciodată, într- o perioadă-ndepărtată când peştii încă trăiau pe uscat asemenea celorlalte dobitoace: mamifere, orătănii şi acarieni, pe atunci adevăraţi academicieni. Prieteni buni, voinicii se ajutau la nevoie, de bunăvoie, cu cea mai mare plăcere. Iar asta nu e doar o părere, cum se-ntâmplă azi.
Ştiţi şi voi că nimic pe lumea asta nu este inutil. Fiecăruia îi dăduse Domnul din prima clipă o îndeletnicire, tot lucrul sau fiinţă cât de măruntă e deprinsă de ursitori a-şi căuta rostul şi a fi de folos din zori pân’ la cântători sau doar într-o anume împrejurare prin care trece orişicare. Aşa şi vieţuitoarele acestei planete fără de pereche.
Nu toate erau doar muncă, agoniseală şi pricopseală. Da’ de unde! Nuuu! Uite, după ce-şi isprăveau treburile, seara, se strângeau laolaltă şi-şi puneau tot felul de întrebări, despre vânt dacă-i arogant sau doar extravagant şi stele, dacă-s chiftele sau ciorchine de mărgăritar la Domnul în galantar, ori poate cireşe desenate de-un creion fermecat de-un vrăjitor înaripat. Între timp, albinele se-ntreceau cu glumele, ielele, aiuritele, folosind acuarelele, decolorau curcubeele iar cu andrelele berzele împleteau bălţile. Cârtiţele deschiseseră o discotecă iar licuricii aprindeau candelele. Şi câte şi mai câte. Dacă le-aş înşira toate n-aş mai pleca până s-ar îneca iarna-n primăvară şi vara s-ar topi în mustul toamnei aurii.
Într-o zi, o văcuţă bălăioară, mă rog, ca toate de pe la noi, mugi:
- Vai, ce frumoase sunt stelele! Nu există nimic pe lume mai frumos ca ele. Peştii când auziră, s-au umflat în solzi şi, vanitoşi cum erau, s-au revoltat şi au început să certe, aşa muţeşte, doar ştiţi că nu au glas, biată surată ce-i privea nevinovată.
Auzind sfada, Dumnezeu a lovit cu toiagu-n pământ cu gând să pedepsească pe însolzaţi cei îngâmfaţi. Sau măcar să-i sperie. Ceea ce nu s-a întâmplat. Dar a creat marea.
Azi când peştii privesc în sus, spre lună, tot ce văd este propria lor reflecţie. Nouă, muritorilor de rând, ne-a dăruit fumuseţea şi freamătul oceanelor iar stelelor cea mai minunată oglindă.
Ştiţi şi voi că nimic pe lumea asta nu este inutil. Fiecăruia îi dăduse Domnul din prima clipă o îndeletnicire, tot lucrul sau fiinţă cât de măruntă e deprinsă de ursitori a-şi căuta rostul şi a fi de folos din zori pân’ la cântători sau doar într-o anume împrejurare prin care trece orişicare. Aşa şi vieţuitoarele acestei planete fără de pereche.
Nu toate erau doar muncă, agoniseală şi pricopseală. Da’ de unde! Nuuu! Uite, după ce-şi isprăveau treburile, seara, se strângeau laolaltă şi-şi puneau tot felul de întrebări, despre vânt dacă-i arogant sau doar extravagant şi stele, dacă-s chiftele sau ciorchine de mărgăritar la Domnul în galantar, ori poate cireşe desenate de-un creion fermecat de-un vrăjitor înaripat. Între timp, albinele se-ntreceau cu glumele, ielele, aiuritele, folosind acuarelele, decolorau curcubeele iar cu andrelele berzele împleteau bălţile. Cârtiţele deschiseseră o discotecă iar licuricii aprindeau candelele. Şi câte şi mai câte. Dacă le-aş înşira toate n-aş mai pleca până s-ar îneca iarna-n primăvară şi vara s-ar topi în mustul toamnei aurii.
Într-o zi, o văcuţă bălăioară, mă rog, ca toate de pe la noi, mugi:
- Vai, ce frumoase sunt stelele! Nu există nimic pe lume mai frumos ca ele. Peştii când auziră, s-au umflat în solzi şi, vanitoşi cum erau, s-au revoltat şi au început să certe, aşa muţeşte, doar ştiţi că nu au glas, biată surată ce-i privea nevinovată.
Auzind sfada, Dumnezeu a lovit cu toiagu-n pământ cu gând să pedepsească pe însolzaţi cei îngâmfaţi. Sau măcar să-i sperie. Ceea ce nu s-a întâmplat. Dar a creat marea.
Azi când peştii privesc în sus, spre lună, tot ce văd este propria lor reflecţie. Nouă, muritorilor de rând, ne-a dăruit fumuseţea şi freamătul oceanelor iar stelelor cea mai minunată oglindă.
sâmbătă, 6 martie 2010
Legenda pinguinului
A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti. Cu mult, mult, mult timp în urmă, să tot fie prin anul 1000 sau poate mai departe, dar asta e altă carte, s-a întâmplat să fie o mare sărbătoare în rândul dobitoacelor, cele necuvântătoare. Dumnezeu a organizat un festin strălucitor şi le-a chemat tocmai la Polul Nord, în palatul Moşului, plecat în Hawai pentru o binemeritată vacanţă şi cură de idei căci nu mai ştia săracul ce păpuşi să dăruiască fetiţelor şi ce căluţ sau maşinuţă voinicilor.
Pentru marele bal toate speciile trimiseră ca reprezentanţi câte o pereche frumos costumată sau împopoţonată, după cum îi dusese mintea, banul şi buzunarul.
Ultimul venit fu pinguinul care se pornise la drum hăt de la polul cel mai de sud. În vremurile de care povestim, personajul pomenit era galben-galben ca un ou ca să nu îl confundăm pesemne cu zăpada cea proaspăt cernută de Bunul Dumnezeu.
Ca unul care trăia în ţinuturile reci nu prea deţinea bani în portofel. Venise cu haina de fiecare zi, cea în care pornea la vânătoare de peştişori sclipitori, cea în care dormea şi visa la ţărmuri boreale, mult mai amicale, din punct de vedere al temperaturilor.
Taurul care acaparând discuţia, se lăudase toată seara cu părul său superkalifragilistic, observă bucăţica mobilă de unt şi, fără pic de consideraţie, începu un nou subiect de conversaţie. Sărmanul pinguin! De ştia ce îl aşteaptă, nu mai venea la nici o petrecere! Prefera întâlnirile austere.
Domnul observă repede necazul şi trimise cel mai bun croitor, un aligator. Sssst! Acesta e un secret, deci mai bine tăceţi. Cât ai număra până la trei, personajul nostru genuin s-a trezit costumat bicolor cu un frac incredibil de pufos, elegant şi permanent. De atunci poartă bărbaţii la orice ceremonie cele două cozi de la antipozi.
Vă puteţi imagina cum a reacţionat taurul cel fanfaron şi răutăcios. Oricum, drept răsplată pentru fapta lui şi-a pierdut mult iubita podoabă capilară şi-a primit în schimb o pereche de coarne, terne, uşor întoarse ca să nu poată să răstoarne dreapta rânduială a lui Dumnezeu.
Pentru marele bal toate speciile trimiseră ca reprezentanţi câte o pereche frumos costumată sau împopoţonată, după cum îi dusese mintea, banul şi buzunarul.
Ultimul venit fu pinguinul care se pornise la drum hăt de la polul cel mai de sud. În vremurile de care povestim, personajul pomenit era galben-galben ca un ou ca să nu îl confundăm pesemne cu zăpada cea proaspăt cernută de Bunul Dumnezeu.
Ca unul care trăia în ţinuturile reci nu prea deţinea bani în portofel. Venise cu haina de fiecare zi, cea în care pornea la vânătoare de peştişori sclipitori, cea în care dormea şi visa la ţărmuri boreale, mult mai amicale, din punct de vedere al temperaturilor.
Taurul care acaparând discuţia, se lăudase toată seara cu părul său superkalifragilistic, observă bucăţica mobilă de unt şi, fără pic de consideraţie, începu un nou subiect de conversaţie. Sărmanul pinguin! De ştia ce îl aşteaptă, nu mai venea la nici o petrecere! Prefera întâlnirile austere.
Domnul observă repede necazul şi trimise cel mai bun croitor, un aligator. Sssst! Acesta e un secret, deci mai bine tăceţi. Cât ai număra până la trei, personajul nostru genuin s-a trezit costumat bicolor cu un frac incredibil de pufos, elegant şi permanent. De atunci poartă bărbaţii la orice ceremonie cele două cozi de la antipozi.
Vă puteţi imagina cum a reacţionat taurul cel fanfaron şi răutăcios. Oricum, drept răsplată pentru fapta lui şi-a pierdut mult iubita podoabă capilară şi-a primit în schimb o pereche de coarne, terne, uşor întoarse ca să nu poată să răstoarne dreapta rânduială a lui Dumnezeu.
sâmbătă, 23 ianuarie 2010
Matematică
Desenez pe o foaie, la întâmplare, un trapez dreptunghic, adică, ştiţi voi, cu un unghi de 90 de grade. Îl notez: A, B, C, D. Liniile trase parcă au prins viaţă. Încep să-mi vorbească. Voci piţigăiate.
- Cum îndrăzneşti să nu ne colorezi? Galben e cel mai potrivit ca să ieşim în evidenţă!
- De ce să ieşiţi în evidenţă?
- Pentru că suntem cele mai importante! spuse „AB”.
Într-adevăr, erau importante, nu înseamnă să le colorez. Doar ca să le fac în ciudă, am construit linia mijlocie a trapezului şi am colorat-o în albastru. Aud o voce timidă:
- Mulţumesc mult, domnule, pentru haina albastră.
Cum îmi place nota de respect, i-am dat şi un nume: „ME”.
Laturile celelalte se înroşiră de furie. Începură să o certe atât de tare pe sărăcuţa „ME” încât nu am avut de ales şi am trasat un cerc în jurul lor. În felul acesta nu le mai auzeam.
Bun! Trebuie să fac puţină ordine. Îmi trebuie un poliţist. Nu unul oarecare. Unul „drept”. Asta este! Voi construi o dreaptă perpendiculară din C, pe mironosiţa „AB”. O voi boteza „CL”, adică: calea legii. Super! Acum am un dreptunghi, „DCLA”, care nu se înţelege deloc cu triunghiul „LBC”. Ce să fac? Trasez dreapta „AC”. Stai! Este diagonala dreptunghiului. Acum am trei triunghiuri mari şi late care sunt la egalitate.
Dacă mă uit mai bine, intersecţia cu linia de mijloc a dat naştere unui punct, O, care la rândul său formează două triunghiuri: „AMO” şi „COF”.
Să vă lămuresc, F este intersecţia poliţistului „CL” cu domnişoara Linie mijlocie. Uf! Au unghiuri opuse la vârf. Tot atât de opuse erau şi personalităţile lor.
Gata! Mă cheamă mama. Las desenul şi micul oraş născut în voia lui.
Se vor descurca?!
- Cum îndrăzneşti să nu ne colorezi? Galben e cel mai potrivit ca să ieşim în evidenţă!
- De ce să ieşiţi în evidenţă?
- Pentru că suntem cele mai importante! spuse „AB”.
Într-adevăr, erau importante, nu înseamnă să le colorez. Doar ca să le fac în ciudă, am construit linia mijlocie a trapezului şi am colorat-o în albastru. Aud o voce timidă:
- Mulţumesc mult, domnule, pentru haina albastră.
Cum îmi place nota de respect, i-am dat şi un nume: „ME”.
Laturile celelalte se înroşiră de furie. Începură să o certe atât de tare pe sărăcuţa „ME” încât nu am avut de ales şi am trasat un cerc în jurul lor. În felul acesta nu le mai auzeam.
Bun! Trebuie să fac puţină ordine. Îmi trebuie un poliţist. Nu unul oarecare. Unul „drept”. Asta este! Voi construi o dreaptă perpendiculară din C, pe mironosiţa „AB”. O voi boteza „CL”, adică: calea legii. Super! Acum am un dreptunghi, „DCLA”, care nu se înţelege deloc cu triunghiul „LBC”. Ce să fac? Trasez dreapta „AC”. Stai! Este diagonala dreptunghiului. Acum am trei triunghiuri mari şi late care sunt la egalitate.
Dacă mă uit mai bine, intersecţia cu linia de mijloc a dat naştere unui punct, O, care la rândul său formează două triunghiuri: „AMO” şi „COF”.
Să vă lămuresc, F este intersecţia poliţistului „CL” cu domnişoara Linie mijlocie. Uf! Au unghiuri opuse la vârf. Tot atât de opuse erau şi personalităţile lor.
Gata! Mă cheamă mama. Las desenul şi micul oraş născut în voia lui.
Se vor descurca?!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
