Matematică

Desenez pe o foaie, la întâmplare, un trapez dreptunghic, adică, ştiţi voi, cu un unghi de 90 de grade. Îl notez: A, B, C, D. Liniile trase parcă au prins viaţă. Încep să-mi vorbească. Voci piţigăiate.
- Cum îndrăzneşti să nu ne colorezi? Galben e cel mai potrivit ca să ieşim în evidenţă!
- De ce să ieşiţi în evidenţă?
- Pentru că suntem cele mai importante! spuse „AB”.
Într-adevăr, erau importante, nu înseamnă să le colorez. Doar ca să le fac în ciudă, am construit linia mijlocie a trapezului şi am colorat-o în albastru. Aud o voce timidă:
- Mulţumesc mult, domnule, pentru haina albastră.
Cum îmi place nota de respect, i-am dat şi un nume: „ME”.
Laturile celelalte se înroşiră de furie. Începură să o certe atât de tare pe sărăcuţa „ME” încât nu am avut de ales şi am trasat un cerc în jurul lor. În felul acesta nu le mai auzeam.
Bun! Trebuie să fac puţină ordine. Îmi trebuie un poliţist. Nu unul oarecare. Unul „drept”. Asta este! Voi construi o dreaptă perpendiculară din C, pe mironosiţa „AB”. O voi boteza „CL”, adică: calea legii. Super! Acum am un dreptunghi, „DCLA”, care nu se înţelege deloc cu triunghiul „LBC”. Ce să fac? Trasez dreapta „AC”. Stai! Este diagonala dreptunghiului. Acum am trei triunghiuri mari şi late care sunt la egalitate.
Dacă mă uit mai bine, intersecţia cu linia de mijloc a dat naştere unui punct, O, care la rândul său formează două triunghiuri: „AMO” şi „COF”.
Să vă lămuresc, F este intersecţia poliţistului „CL” cu domnişoara Linie mijlocie. Uf! Au unghiuri opuse la vârf. Tot atât de opuse erau şi personalităţile lor.
Gata! Mă cheamă mama. Las desenul şi micul oraş născut în voia lui.
Se vor descurca?!

Legenda raţei - De ce face raţa “MAC”

Talerul vast al Câmpiei Române sclipeşte falnic, mărginit la miazănoapte de uriaşii de piatră ai Carpaţilor, iar la miazăzi de apele învolburate ale măreţului Danubiu. Iarna alb, pulsează tot restul anului, pictat în culori de neuitat.
De parcă minunea nu ar fi fost îndeajuns, zeii au aşezat aici mulţime de râuri care strălucesc pe safirul câmpiei, auriu ziua, argintat în nopţile luminate de stele.
Demult, pe când atotputernicul Zalmoxe domnea peste pământ, într-un sat din înfloritoarea câmpie, trăia o familie de ţărani. Casa cu streaşină joasă, pitită în spatele gardului din nuiele, ograda podită cu iarbă, ascundeau doar sărăcia, care nu vroia, în ruptul capului, să-i părăsească. Singura comoară, gălăgioasă ce-i drept, era o raţă deosebit de frumoasă. Cât era ziua de lungă, năzdrăvana inspecta neobosită curtea, închipuindu-se paznicul gospodăriei.
Am uitat să vă spun. Pe vremea aceea, dobitoacele toate aveau glas, aşa ca noi. Dar să pornim pe firul poveştii.
Ai casei munceau din greu, fiecare după puterile şi harul dăruit de zei. Băiatul, de seama mea, crescuse tare vrednic. Mereu era chemat să dea o mână de ajutor prin vecini. Oricât i s-ar fi părut de greu, niciodată nu dădea înapoi.
Într-o zi, primi drept plată pentru munca depusă un sac cu mac. Nu spuse nimic, îl luă în spate şi, odată ajuns acasă, îl puse în hambar. Se aşeză apoi alături, întrebându-se cu voce tristă:
- Mac! Ce fac cu atâta mac?
Raţa, care tocmai trecea pe-acolo, auzi văicăreala copilului. Crezând că, de aici înainte, ospăţul ei de zi cu zi vor fi negrele seminţe de mac, se mânie aprig. Scuturându-şi aripile desfăşurate ameninţător, începu să strige, speriindu-l pe tânăr:
- Mac! Mac! Mac! Mac!
Se întâmplă că Zeus îşi aruncă privirile asupra supuşilor, chiar în acel moment, surprinzând, fără să vrea, tărăboiul stârnit de răţuşca bătăioasă. Capul certăreţei, cât un pumn, ridicat pe trunchiul durduliu, de un gât ca băţul, se agita într-un fel caraghios. I se păru atât de nostimă înaripata făptură, încât izbucni într-un hohot de râs, ce cutremură Olimpul.
Spaima copilului în faţa raţei obraznice, pusă pe harţă, îl făcu să se oprească însă. Îi era drag băiatul pentru bunătatea şi harnicia lui. Dar ceea ce nimeni nu ştia, nu bănuia, acel tânăr era fiul lui. Aşa că hotărî s-o pedepsească gâlcevitoarea făptură. Din acel moment, arţăgoasa n-a mai reuşit să scoată decât aceste sunete:
MAC! MAC! MAC! MAC!

Legenda cutremurelor

A existat odată, demult, acum două zile, dacă nu mă înşeală amintirile, un dinozaur ce lucra la departamentul gândirii şi comportamentului de balaur. Trebuie să declar, pentru forul tutelar – interstelar, foooooarte protocolar, că în lumea lor, a balaurilor, regulile erau stricte, de aceea nu existau delicte. De exemplu, toţi balaurii trebuie să se învârtă în timp ce se deplasează, nu doar de Bobotează şi nu contează că bulversează circulaţia stârnind agitaţia sau să fie extrem de înfricoşători ambasadori în faţa oamenilor.
Până acum totul pare normal, însă ceea ce nu ştiţi, este că balaurul nostru ameţeşte când se-nvârteşte, foarte uşor şi de multe ori, câteva sate au fost îngropate în prânzurile personale şi abandonate pân’ au fost curăţate.
Păi, aţi putea să vă-ntrebaţi cum de căpcăunul nostru lucrează la acest departament când el însuşi are probleme, cât carul. Sau abecedarul?! Hm!! Aici vă pot oferi o explicaţie. Vedeţi voi, balaurului nostru, Sfârlează, îi place să danseze step. Când? Oricând! Extraordinar de mult, stârnind tumult, mai ales la un adult, extraordinar de cald, mai ceva ca un herald.
Ceilalţi, vicleni, au considerat, ba chiar au demonstrat că ar fi adecvat de îndurat pentru concetăţeni, scosul din pepeni, mai bine decât clasicul speriat.

De aceea există cutremure, acestea-s lucruri sigure, undeva, personajul nostru cel amuzant, manierat şi neajutorat, dansează stepul antrenant, necenzurat ...

Dar nu vă speriaţi sunt doar din cele mititele, născute când tremuri de râs, niciodată de plâns, nu cutremure adevărate, nici măcar inventate spre spaima spiriduşilor şi a păpuşilor.

De-a v-aţi ascunselea

Ultima dată m-am jucat cu prietenii de-ascunselea. Greu i-am făcut să accepte.
„Unu, doi, trei.........patruzecişinouă, cincizeci,
Cine nu-i gata îl iau cu lopata.”
M-am pitulat iute, în spatele unei căpiţe de fân. Mulţumit, nu eram. Mă puteau găsi uşor. Stăteam, atent la cel care ne căuta, gândindu-mă unde să găsesc o ascunzătoare mai bună, când un fir de pai, roşu-sângeriu, mi-a atras atenţia. Fără să fără să mă gândesc mult, l-am prins între buricul degetelor, trăgând uşor. În faţa mea s-a deschis o intrare, dincolo de care se-ntindea un tunel de lungime greu de apreciat, căci celălalt capăt se pierdea în beznă. Prins de joacă, n-am dat importanţă. Am intrat iute, trăgând uşa după mine. Imediat, o lumină albă m-a orbit. Mi-am acoperit spontan ochii, cu mâinile, amândouă.
După un timp, am simţit că lumina s-a atenuat. Sau poate m-am obişnuit eu cu ea. Am străbătut tunelul, împins de curiozitate. Aici, la capătul opus celui prin care pătrunsesem în această aventură, o încăpere circulară de culoarea lemnului topit se desfăşura larg, dinaintea ochilor. Am aruncat priviri uimite împrejur. Pereţii erau acoperiţi cu date ce păreau importante, din trecut, poate şi din viitor. În mijloc trona, precum o regină, maşina. Pe bord, o cărţulie cu instrucţiuni precise de utilizare, te îmbia s-o răsfoieşti. Comenzile se puteau da oral. I-am cerut să mă ducă o sută de ani, în viitor.
Nu m-au găsit niciodată. Era maşina timpului.


mai iunie august 2007

Cireșica și Vișinica

În biserica Domnului, Cireşica, fiica cea mai mică a primăverii, s-a îmbrăcat într-o rochie albă, ca de mireasă. Cealaltă, Vişinica, s-a îmbrăcată într-o rochie roz; fiica cea mare bineînţeles. Cireşica este cea mai frumoasă şi cea mai bună. Este veselă şi îi place să se joace cu vântul de primăvară care-i scutură petalele. Ea dăruieşte copiilor, în fiecare primăvară dulciuri rotunde şi dulci. Vişinica este crudă şi rea, vântul o supără, pentru că nu vrea să-şi strice rochia roz. De aceea fructele ei sunt rotunde, frumoase, vişinii dar amărui. Şi pentru că oamenii o plac mai mult pe Cireşica şi fructele ei dulci ca zahărul, Vişinica a vrut să se răzbune pe sora ei.
Într-o zi, o pasăre frumoasă veni la Cireşica şi mâncă câteva cireşe. A doua zi veni din nou şi în zilele ce urmară, iarăşi. Văzând Cireşica că pasărea vine zi de zi să mănânce, îi spuse:
- Rogu-te nu mai veni să mănânci aici! Am să rămân fără cireşe! Lasă şi altora din fructele mele.
Vişinica tocmai trecea pe acolo şi auzii vorbele Cireşicăi. Alergă iute la mama lor Primăvara, şi-i spuse ce auzise.
- Uite pe cine iubeşti tu mai mult! Ea nu vrea să-şi împartă fructele cu celelalte vietăţi!
Primăvara se mânie şi chemând-o pe Cireşica îi zise:
- Tu care eşti cea mai frumoasă şi cuminte dintre fiicele mele, de ce nu laşi pasărea să mănânce din fructele tale? Ca să nu rămâi fără fructe?
Cireşica rămase împietrită. Nu putea scoate nici un cuvânt. Niciodată nu o mai certase mama ei. Luând tăcerea ei drept vinovăţie, Primăvara pe loc o pedepsi pe Cireşica ca de la anul să nu mai dea rod. De supărare şi de ruşine, Cireşica a fugit în lume. Vişinica a rămas singura care dădea fructe primăvara, aşa că oamenii veneau acum numai la ea. Şi tare o îngrijeau şi o răsfăţau. Se temeau pesemne că vor rămâne fără vişine, aşa cum rămăseseră fără cireşe. Iar Vişinica era mulţumită.
S-adus Cireşica şi s-a tot dus zile şi săptămâni. Şi într-o zi, parcă la capătul pământului, a ajuns la o livadă bătrână, înconjurată de un gard viu, foarte înalt. La intrare se afla imaginea unui copac trist. Pătrunse înăuntru şi văzu mii de copaci dar toţi erau trişti. Căci fiecare dintre ei fusese pedepsit de Primăvară, iar printre ei mişunau mii de vietăţi. Aici s-a oprit Cireşica.
Într-o zi un gândăcel, mic şi amărât, cu aripioare de aramă, a venit la Cireşica să-i ceară de mâncare. Dar Cireşica i-a spus:
- Îmi pare rău, am fost pedepsită de Primăvară să nu mai dau fructe. Dacă aş avea ţi-aş da cu dragă inimă. Când o auzi, gândăcelul se transformă pe loc în mama ei Primăvara. Dându-şi seama că inima Cireşicăi era bună, şi se pripise când a pedepsit-o, o iertă, iar în anul care veni, Cireşica dădu rod mai bogat ca niciodată. Iar Vişinica, dacă a văzut că Primăvara şi oamenii au iertat-o pe Cireşica, a plecat în lume, iar cele două surori nu s-au mai întâlnit niciodată.



Dec 2005

Eveniment cu repercusiuni cosmice

Când bunul meu prieten a început să-mi povestească această întâmplare, pe care acum aş vrea să o împărtăşesc cu voi, nimic nu anunţa, că un drum aparent banal urma să se transforme, în fapt, într-un eveniment cu repercusiuni cosmice. Pentru că au trecut mulţi ani de când povestea a fost scrisă în cărţile lui Dumnezeu, am să vă povestesc doar ce îmi mai amintesc.
Totul a început cu un drum la moara din marginea oraşului, pe care trebuia să-l facă în acea seară. Ce căuta acolo? S-a dus după făină. A doua zi avea mulţime de musafiri. Brutarul îi promisese o pâine uriaşă şi gustoasă cum musafirii lui nu mai mâncaseră niciodată. Pentru ca totul să fie în regulă, i-a cerut să-i aducă făină proaspătă, din cea mai bună calitate. S-a dus neştiind ce-i rezervă viitorul.
Când a ieşit din moară, în loc s-o pornească drept spre brutărie, a pus sacul jos, să-şi tragă sufletul. Seara era deosebit de frumoasă, iar soarele ce tocmai se ducea la culcare, îmbrăca în văluri aprins portocalii zarea, îndemnându-te să arunci o ultimă privire în jur. Atunci i-a văzut. Nu departe, la vreo cincizeci de metri, ascunşi parţial de o movilă, lângă un cadilac roz, stăteau… cinci spiriduşi. Sporovăiau gălăgioşi, în timp ce privirile lor iscoditoare cercetau împrejurimile. Se pare că ajunseseră aici din întâmplare. Tocmai când treceau prin sistemul nostru solar, s-a terminat praful magic care alimenta maşina, fiind nevoiţi să aterizeze. Locul le părea ciudat, diferit de căminul lor. Căutau pe cineva care i-ar fi putut ajuta. Deodată l-au zărit pe prietenul meu, ce îi privea cu gura căscată de uimire.
- Bine te-am găsit, străine! începu unul dintre ei. Suntem de pe Quindinback, planeta spiriduşilor. Numele meu este Willy, iar însoţitorii mei, aici de faţă sunt: Squichi, Zindy, Mindy şi Sfătuilă.
Prietenul meu încă n-avea grai.
- Am plecat în lume, să căutăm ajutor, continuă Willy, văzând că nu primeşte nici un răspuns. Regele nostru a dispărut şi nu-l găsim. Vrei să ne ajuţi?
Abia termină mica făptură ce avea de spus că, prietenul meu, care între timp se dezmeticise, îşi aruncă braţele în jurul spiriduşului, hotărât să nu-l scape. Se ştie că dacă prinzi un spiriduş, acesta îţi va îndeplini orice dorinţă. Ţinându-l strâns, îi zise:
- Willy, promit să vă ajut, dar va trebui să-mi îndepliniţi o dorinţă.
Spiriduşii s-au sfătuit între ei, apoi i-au răspus:
- De acord. Ar mai fi o problemă. Maşina noastră a rămas fără combustibil. Ne trebuie praf magic.
- Nu vă pot ajuta. Noi nu avem praf magic pentru maşini. Folosim benzină.
- Hmm! Ce ai în sac?
- Un praf pe care noi îl numim făină şi pe care îl folosim pentru a face pâine.
- Am putea totuşi să-l încercăm, mormăi unul dintre ei, seamănă destul de bine cu praful nostru, ce ziceţi?
Prietenul meu începu să râdă auzind aşa idee nostimă, dar le dădu făina. Spiriduşii au luat-o şi au pornit spre cadilac. Zindy a scos o cheiţă de aur din buzunar şi, deschizând o uşiţă, care părea să fie rezervorul, a turnat înăuntru un pumn de făină. Ca prin minune, maşina a început să toarcă încetişor, gata de drum.
- Lasă-mă pe mine să conduc! îl ruga Mindy, pe Willy.
- Dar ştii ce-ai păţit ultima dată! Ai deviat un satelit de pe orbita lui, spuse încruntându-se, Willy.
- Promit să am grijă! Te rog! Te rog!
Willy răspunse cu greu, cumpănind situaţia:
- Bine, bine, te las şi de data asta, dar trebuie să-ţi iei carnetul de conducere când ajungem acasă, răspuse cu hotărâre în glas.
-Aşa am să fac! Promit, îl asigură Mindy, serios.
S-au urcat în automobil, Mindy la volan, iar prietenul meu s-a aşezat confortabil pe locul din spate, ţinând ca pe o comoară preţioasă, sacul cu făină. În loc s-o ia binişor pe drum, ciudatul vehicul s-a ridicat uşor în aer şi-a pornit în mare viteză, spre planeta spiriduşilor. Pe durata călătoriei, Mindy a condus atât de rău încât au răsturnat luna, la fel şi stomacurile lor. Abia au scăpat din centura de asteroizi. Erau gata-gata să cadă pe Saturn. Au zgâriat până şi vopseaua maşinii, ciocnindu-se de Calysto. Când au ajuns la destinaţie erau ameţiţi şi le venea să verse. Sfătuilă i-a şoptit lui Mindy:
- Fugi repede şi ascunde-te, înainte ca Willy să te transforme într-un gândac!
Maşina aterizase, se pare, în satul celor cinci. Era o minunăţie de sătuc. Căsuţele aveau forme de ciupercuţe, cu pălării de toate culorile. Prietenul meu află uimit că erau făcute din marţipan şi turtă dulce. Drumurile erau presărate bomboane şi caramele. Fiecare casă era înconjurată cu gărduleţe de ciocolată iar în curte, în loc de flori aveau vată de zahăr. Se pare că tare mult le plăceau dulciurile, dumnealor, spiriduşilor.
După ce s-au odihnit, Willy i-a pregătit prietenului meu un rucsac cu mâncare şi apă, pentru şapte zile şi şapte nopţi. Înainte de a porni la drum, Willy i-a dat un corn, suflat cu aur, spunându-i:
- Foloseşte-l numai dacă ne găseşti regele. Vom apărea lângă tine, într-o clipă.
A plecat prietenul meu, fără să bănuiască aventurile prin care va trece încrezător însă în propriile-i forţe. A mers ce a mers până spre seară când a dat de o pădure. Dar nu orice pădure, ci una fermecată, căci copacii se puteau mişca dintr-un loc în altul, blocându-i calea. Cum să treacă? S-a aşezat jos. În timp ce mânca, mintea lui căuta o cale de scăpare. Nu departe de locul unde poposise, se deschidea intrarea în vizuina unei cârtiţe care, simţind mirosul mâncării, ieşi repede afară. Tare s-a mai mirat eroul nostru când, cu glas omenesc, cârtiţa i-a cerut o bucată de plăcintă.
- Hai şi înfruptă-te cât vrei, spuse prietenul meu, punându-i o bucată mare, pe iarbă. Cârtiţa s-a ospătat cu poftă şi apoi, pentru că prietenul meu dovedise că avea o inimă bună, i-a spus:
- Ştiu necazul tău. Dacă vei mânca din această alună, te vei face mic. Vei putea să intri în vizuina mea. Te voi conduce prin tunele până la cealaltă marginea a pădurii.
A făcut întocmai. Când au ajuns, a primit de la cârtiţă o nucă pe care, după ce a mâncat-o, a revenit la statura lui obişnuită. A mulţumit pentru ajutor, şi-a luat rămas bun pornind mai departe.
Iar a mers el ce a mers, până ce a dat de o câmpie magică, smălţuită cu cele mai frumoase flori pe care le văzuse vreodată, care te îmbia la odihnă. Cum stătea tolănit între flori, îmbătat de mireasma ameţitoare, numai ce apare o albină. El, haţ cu mâna, o prinde în pumn. Imediat însă, i s-a făcut milă de ea, a deschis palma lăsând-o să plece. Albina şi-a luat repede zborul. Nu după mult timp, s-a întors şi s-a aşezat curajoasă în palma lui. A pus jos două căniţe, una cu nectar galben, cealaltă cu nectar roşu, amândouă dulci şi teribil de aromate. Apoi l-a sfătuit:
- Dacă vei bea nectar roşu, vei deveni uriaş şi astfel vei scăpa de vraja florilor. După ce vei trece de câmpie, să bei din cel galben. Vei redeveni cum eşti acum.
Aşa a scăpat prietenul meu basma curată şi din această încercare.
Porni din nou la drum, bineînţeles, neuitând să mulţumească albinuţei. A mers ce-a mers, până când a ajuns la un fluviu uriaş. Nu departe se vedeau urmele unui pod, dar era clar că pe acolo nu putea trece. Stând pe mal, gândind cum s-o scoată la capăt, zări câţiva peşti argintii sub oglinda apei. Tot uitându-se la joaca lor, i s-a făcut poftă să mănânce ceva proaspăt, sătul de merindele din rucsac. A încropit o undiţă dintr-un ac şi un capăt de sfoară. A pus în cârlig o fărâmă de pâine, şi-a aruncat momeala în apă, doar, doar va prinde ceva. Nu trecu mult şi-a simţi cum undiţa se îngreunează. Prinsese un peşte de toată frumuseţea. Dar când să-l cureţe şi să-l pună la fript, i s-a părut că peştele se uită la el cu atâta durere în ochi, încât i s-a făcu milă şi-a vrut să-i dea drumul. Înainte de a sări în apă, peştele a lăsat să-i cadă din gură o sticluţă, plină cu o licoare albastră. A ridicat-o în palmă. Sticluţă avea o etichetă pe care scria:

Dacă din sticlă vei bea
În peşte te vei transforma,
În fluviu vei înota,
La cascada albastră
Peste rege tu vei da.

S-a gândit că multe lucruri i s-au întâmplat de când plecase de-acasă. Din toate a ieşit cu bine. Hotărît, bău licoarea, apoi sări în apă. Simţind transformarea, i s-a făcut frică dar nu mai putea da înapoi. Aluneca repede, tot mai repede. Ajunsese la o cascadă. A aterizat pe o grămadă de oase. Când se mişcă, observă că redevenise om.
S-a ridicat, privind cu mirare în jur. La doar câţiva metri, se zărea o căsuţă, asemenea celor din satul spiriduşilor, simplă, cu un pat, un scaun, o masă pe care se găsea o farfurie plină cu oase de peşte. Se pare că stăpânul căsuţei tocmai mâncase. Acum îşi explica şi grămada de oase de lângă apă. Înăuntru, pe scăunel şedea un spiriduş bătrân, simpatic tare. Avea o barbă lungă, albă, trup şi faţă rotundă, iar privirea îi era ghiduşă. Când îşi zări musafirul, lăsă carte în mână, privindu-l pe deasupra ochelarilor.
- Cine eşti? Ce cauţi pe aici? îl întrebă prietenul meu, pe bătrânel.
- Sunt regele spiriduşilor. Aici m-am ascuns de supuşii mei.
Văzând că este privit cu nedumerire, adăugă:
- Ai să înţelegi într-o zi. Acum poţi să-ţi foloseşti cornul.
Prietenul meu duse cornul la gură, suflând cu putere. Într-o clipă, Willy apăru lângă ei. Bucuros că-şi vede regele, Willy i-a dus pe toţi, înapoi, în satul spiriduşilor.
Toată lumea era fericită, numai regele găsit, nu, chiar dacă se organiza mare petrecere în cinstea lui. Mese lungi au fost încărcate cu fel de fel de bunătăţi: curcani întregi, fripţi, grămezi de pui, purceluşi de lapte. O vacă întreagă se rotea în proţap. Salate bine condimentate, aşa cum le plac spiriduşilor, tronau în castroane uriaşe între munţi de pireu şi oale întregi cu sos olandez. Răciturile erau pregătite într-o tavă întinsă cât un lac. Delicatesa vedetă era un tort mare cât un palat, ornat cu fructe şi frişcă, în vârf cu o figurină de ciocolată având chipul prietenului meu. Sute de prăjituri şi jeleuri în toate culorile erau pregătite, gata să fie aşezate pe mese. Banane flambate, fierbinţi ca soarele de vară, salate de fructe, în vase înalte cât palmierii, de-ţi trebuiau scări ca să poţi să te serveşti, fructe glasate şi îngheţată, pufoasă dar atât de rece că-ţi îngheţa limba, aşteptau să încânte simţurile mesenilor. Toţi mâncau şi se veseleau. Pe când petrecerea era în toi, Willy a luat un fluier de aur şi a suflat în el. S-a făcut linişte. L-a chemat pe prietenul meu şi mulţumindu-i în numele poporului său pentru ajutorul dat, l-a rugat să-şi spună dorinţa.
- Vreau să fiu regele vostru!
Au rămas muţi de uimire. Doar bătrânul regele, fericit nevoie mare, a dispărut, plecând la ascunzătoarea lui, nesecretă de-acum. Au stat spiriduşii, s-au gândit ce s-au gândit, dar trebuiau să-i îndeplinească dorinţa după cum promiseseră. Până la urmă s-au bucurat că vor avea un rege tânăr. Poate că acesta nu va mai fugi mereu precum cel de dinainte.
Astfel a început o nouă viaţă pentru prietenul meu.
I-au aşezat pe cap coroana spiriduşilor, pe umeri o mantie albastră. Ca semn al puterii a mai primit un sceptru
Apoi i-au arătat unde va locui. Palatul era făcut din jeleu, de culoare roşu-vişiniu, cred că era de struguri, cu geamuri din zahăr candel, porţi uriaşe de ciocolată şi c-un turn strălucitor din caramel. Un izvor de lapte dulce curgea de o parte a palatului, iar în partea cealaltă avea un izvor din cea mai aromată miere pe care o gustase vreodată.
Seara târziu, au plecat cu toţi la culcare iar noul rege s-a odihnit pe patul lui de turtă dulce. A doua zi, s-au strâns din nou şi-au sărbătorit. Au ţinut-o într-o petrecere trei zile. În a patra zi li s-a făcut poftă de dans. Au încălţat pantofii şi au pornit să joace de mama focului. Pentru că prietenul meu nu ştia dansurile lor, i-au dat o pereche de pantofi fermecaţi, pe care trebuia numai să-i pui în picioare şi dansau singuri. Iarăşi au ţinut-o aşa câteva zile. Spiriduşii păreau neobosiţi dar prietenul meu se cam săturase. Se întreba dacă aşa va petrece toată viaţa. Sărbătoreau de peste o săptămână, când s-a întâmplat ceva ce i-a oprit pe spiriduşi. Pe cer a apărut o pată mică, care creştea mereu. Când s-a apropiat, au văzut o pasăre măiastră, cu pene pictate în toate culorile curcubeului. Plutea uşor deasupra tuturor, parcă ar fi căutat ceva, apoi, lăsând să cadă o pană galbenă în palma noului rege, a dispărut în zare. Spiriduşii au rămas uimiţi. Acea pasăre apărea foarte rar şi prevestea schimbări, dar nu toate pe placul lor. Legendele spuneau că dacă aveai câte o pană din toate culorile curcubeului, calităţile se schimbau în defecte şi orice om bun devenea rău. Cunoşteau legenda dar n-aveau voie s-o destăinuie prietenului meu. Trebuia să se descurce singur. Ori acesta era atât de fermecat de frumuseţea păsării, de culorile strălucitoare ale penelor, încât uită de toţi şi toate. Porni să urmărească pasărea măiastră. Din când în când, cădea câte o pană pe care el se grăbea să o culeagă. Nu peste multă vreme, avea pene de toate culorile. Atunci începu schimbarea. A uitat să zâmbească, nu mai era blând cu supuşi lui, ba chiar ţipa la ei. Îi certa pentru cea mai mică greşeală. Nu mai aveau voie să dea ospeţe sau să danseze, ceea ce tare-i întristă pe spiriduşi căci le plăceau mult dansul. Au început să-l ocolească, nu mai mergeau la el, după sfaturi.
Sătul de noua situaţie, într-o zi, Willy şi-a luat inima în dinţi şi a spus:
- Ascultă, rege al meu, te-ai schimbat mult de când ne-a vizitat pasărea măiastră. Ţi-ai pierdut bunătatea sufletului, eşti mereu supărat, nimic nu-ţi place. Spune-mi, cum să te ajutăm?
- Să pleci din faţa mea, Willy! Sunt conducătorul vostru şi fac ce vreau.
Willy se întristă. Regele se purta atât de urât, chiar şi cu el. Porni spre bibliotecă să vorbească cu Sfătuilă. Acesta luă un volum dintr-un raft şi-i zise:
- Cartea aceasta se numeşte “Inorogul”. Iată ce am găsit în călătoria prin paginile ei: “Dacă ai găsit toate penele păsării măiastre şi ai devenit rău, poţi să fi din nou bun dacă iei un fir de păr din coama unui inorog, îl pui în apă şi după trei zile bei apa“.
Willy se hotărî pe loc să pornească la drum. Îşi chemă prietenii şi le spuse:
- Trebuie să-l salvăm pe regele nostru. Plec imediat la drum. Voi ce faceţi?
- Ne ascundem pe unde putem, spuse Mindy.
Squichi, cel mai curajos dintre ei, luă cuvântul:
- Haideţi prieteni, toţi trebuie să mergem. Noi l-am găsit, noi i-am îndeplinit dorinţa şi nu l-am oprit când a început să culeagă penele păsării măiastre. Mai mult, el este cel care ne-a găsit regele şi era treaba noastră. Dar am preferat să petrecem şi să dansăm în loc să-l căutăm temeinic. Eu unul merg. Cine mai e alături de noi?
Sfătuilă, Zindy şi Mindy hotărâră să meargă şi ei. Împreună erau de neoprit.
A doua zi au pornit la drum. Willy ştia, din vechi legende, că inorogii trăiau pe “Ţuguiatul“, munte al cărui vârf, acoperit de-o căciulă de omăt, se vedea în zare. Sfătuilă, înţeleptul, se duse la rege.
- Vom încerca să te ajutăm, îi spuse. Lipsim câteva săptămâni. Dar pentru că regele cel bătrân fugea mereu şi se ascundea de noi, te sfătuiesc să ne aştepţi. Dacă vei fugi şi nu te vei întoarce sau nu vei trimite pe cineva care să te înlocuiască, peste zece ani Pământul va fi blestemat ca toţi locuitorii ei să aibă ghinion.
Plecă, lăsându-l pe prietenul meu să se gândească la vorbele lui. Trecu pe acasă de unde luă câteva sticluţe cu licori fermecate, căci nu se ştie niciodată peste ce greutăţi dai într-o călătorie şi se alătură prietenilor lui.
La sfârşitul celei de-a treia zi de când porniseră la drum, au dat peste primul obstacol. Cât vedeai cu ochii, în faţa lor se întindea deşertul. Nu aveai pe unde să ocoleşti. Porniră prin marea de nisip, dar nu făcură nici zece paşi că auziră un zgomot sinistru. În faţa lor, apăru un vierme uriaş. Sfătuilă, care ştia despre ce e vorba, scoase din rucsac una din licorile lui magice. Pe sticluţă scria:

Dacă din mine vei bea, val-vârtej vei pleca,
Cu viteza luminii, cinci minute putere vei avea.

A băut fiecare din licoare, Mindy mai mult, căci era tare dulce, şi au reuşit să treacă deşertul exact cum scria pe sticluţă, lăsându-l pe vierme năuc.
Au pornit mai departe şi după alte câteva zile au ajuns într-o regiune deluroasă. Tocmai treceau printr-o vale, destul de îngustă, când văzură că drumul le era blocat de ceva uriaş şi galben. Era o bucată zdravănă de mămăligă.
- Iar s-au certat cei doi uriaşi, iar cina şi-au aruncat-o în drum, zise Squichi.
În timp ce se sfătuiau cum să treacă, căci nu le venea să se întoarcă s-o ia pe altundeva, Mindy, cel mai lacom şi flămând dintre ei, s-a aşezat jos şi a început să mănânce tacticos.
- Uite ce idee bună ne-a dat Mindy. Ce-ar fi să aducem un trol să ne scape de mămăligă? spuse Sfătuilă. Am la mine ceva numai bun de ademenit trolii cei veşnic flămânzi. Aruncă licoarea unei sticluţe peste mămăligă. Un miros îmbătător se răspândi în jur, cale de mulţi kilometri. Îndată apăru un trol, care hăpăi tot, cât ai clipi. În afară de Mindy, ceilalţi spiriduşi erau bucuroşi că scăpaseră atât de repede. Trolul era fericit şi în sfârşit, sătul.
După ce au ieşit din vale, drumul a început să urce spre muntele căutat. Cu cât urcau mai sus, zilele se făceau tot mai răcoroase, pantele se acopereau cu păduri de brad. Ici colea apăreau petice de zăpadă. La jumătatea urcuşului, dădură peste o pajişte întinsă, acoperită cu un strat de gheaţa lucioasă, strălucind în lumina soarelui ca oglinda.
- Acum ce facem, Sfătuilă? întrebă Willy.
- Nici o grijă. Am o licoare care odată picurată peste gheaţă o va topi imediat.
Zis şi făcut. Odată trecuţi dincolo n-a mai durat mult până să ajungă în locurile unde trăia inorogul.
Dar să vezi minune, au dat peste doi inorogi, unul alb ca laptele, celălalt, roşu ca sângele. Sfătuilă le-a cerut să ia un fir de păr de la inorogul alb, nu de la cel roşu. Inorogul alb reprezenta puritate şi bunătatea. Au făcut cum li s-a spus şi s-au reîntors în satul lor.
Surpriză: regele dispăruse. Nici nu părăsiseră bine satul, că noul rege a fugit şi s-a reîntors pe Pământ.
Au trecut repede anii. Se apropia timpul când prietenul meu trebuia să ia o hotărâre. Dar s-a îmbolnăvit. Pe patul de spital mi-a spus toată întâmplarea. Ultima lui dorinţă a fost să salvez planeta, de blestemul spiriduşilor.
În acest septembrie tămâios, venise vremea să întâlnesc spiriduşii. Destinul a făcut să-i întâlnesc lângă moara unde începuse totul. Cum luasem deja o hotărâre, am spus:
- Sunt prietenul regelui vostru, deci şi al vostru. Mi-a povestit totul. Întorcându-mă spre unul din ei, ce-mi atrăsese atenţia prin statura-i nobilă, am întrebat:
- Trebuie să fii Willy, nu-i aşa?
- Da, încuviinţă spiriduşul.
- Willy, te-ai dovedit înţelept, curajos, bun şi cinstit. De fiecare dată i-ai ajutat pe ceilalţi. De ce nu vrei să fii tu, regele spiriduşilor? Dacă vei avea nevoie de ajutor, în fiecare toamnă voi fi aici, să vă ajut, aşa cum voi putea.
Cei cinci s-au uitat unul la altul, surprinşi că nu le venise ideea asta. Au răspus:
- Ne-ai dat un sfat înţelept.
- Dar cum rămâne cu blestemul?
- Pentru că ne-ai ajutat, Pământul este iertat.
M-au îmbrăţişat veseli, ne-am luat rămas bun şi într-o clipă au dispărut.
Aşa s-a terminat, dragii mei, această întâmplare neobişnuită. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă blestemul n-ar fi fost şters.
Din nou e septembrie auriu. Aştept lângă moară, vizita unor prieteni neobişnuiţi, spiriduşii.

206 - 2007

Legenda îngheţatei

Era odată demult, tare demult, un sătuc. Către miazănoapte şi apus era mărginit de câteva dealuri gârbovite de vreme, iar la miazăzi se bucura de priveliştea unei câmpii plină de veselia păsărelelor, florilor, copiilor şi basmelor.
În satul cel fermecat trăiau doi bătrânei. Barba albă precum neaua ce-mpodobea obrajii moşului şi râsul ca un cântec al babei îi fermecau pe oameni. Copiii aveau însă şi alte motive, bine întemeiate să le calce pragul: baba făcea cele mai gustoase prăjituri din ţară. Seara, când se iţeau primele stele, mici şi dar cei mari, se strângeau la căsuţa celor doi. Legende şi basme străvechi picurau atunci în sufletele lor curate.
Povestea noastră începe într-o toamnă poposită vremelnic peste sat, cu tot alaiul ei de slujitoare: bruma, frigul, ploile dese şi reci. Vremea era să umple cămările cu provizii pentru iarnă, dar cei doi bătrâni nu prea aveau nimic. Toată vara, nici un strop de ploaie nu mângâiase câmpia, iar bucatele nu se făcuseră. Prichindeii cei dedulciţi cu basmele şi prăjiturile bătrânei, s-au sfătuit şi-au hotărât împreună, să le dea o mână de ajutor.
Într-o dimineaţă, să vezi minune: în ogradă celor doi se lăfăiau trei coşărci pline, unul cu batoane aromate de vanilie, altul cu seminţe maroni de cacao, iar al treilea cu căpşuni dolofane şi dulci. De unde? N-aş putea să vă spun! Destul că, foarte fericiţi, bătrânii au mulţumit Domnului pentru darul primit şi fără să stea pe gânduri,
s-au apucat de treabă. Au curăţat şi spălat căpşunile. Seminţele de cacao le-au întins la uscat iar până-n seară le-au prăjit şi măcinat. Vanilia s-au uscat mai greu, dar vezi că ziua se potrivise destul de caldă, de parcă ar fi vrut să-i ajute. Seara totul a fost gata. Bătrâneii, obosiţi de munca de peste zi, le-au lăsat toate în ogradă şi s-au retras în căsuţă, pentru o binemeritată odihnă.
În noaptea aceea ca prin minune totul a devenit alb. Căzuse prima zăpadă. Pufos şi rece, stratul de-o palmă, s-a depus peste căpşuni, vanilie şi cacao. N-aş putea spune cu mâna pe inimă că era zăpadă; cred că erau fire din barba lui Dumnezeu întinse peste tot ţinutul. Pesemne aşa gândise El că trebuie. Dimineaţa, când au văzut ce s-a întâmplat, cei doi bunici s-au necăjit peste măsură. Tocmai atunci a apărut ceata de copii, curioşi nevoie mare să vadă cum s-au descurcat cei doi. Au văzut năpasta ce căzuse peste ei şi ca să-i ajute, au început să dea jos zăpada de pe coşuri. Când au terminat erau unşi pe mâini cu vanilie, căpşuni şi cacao, amestecate toate cu zăpadă. Pentru că erau copii, ce să facă decât să se lingă pe degete. Ce minunăţie au descoperit! Amestecul acela avea un gust cu totul şi cu totul deosebit! Moşul, văzând încântarea de pe feţele lor, a adus cănuţe şi a împărţit tuturor căpşunii, vanilia şi cacao, toate amestecate cu zăpadă. Drept mulţumire, copiii le-au dat câte un bănuţ pentru fiecare porţie din acea minunăţie. Iar pentru că această surpriză a venit cu primul îngheţ, acestei bunătăţi încă fără nume, i-au spus îngheţată.
De atunci cumpărăm, noi copiii, îngheţată: dulce de căpşuni, aromată de vanilie şi amăruie de cacao.



August 2006 – iulie 2007

Legenda trandafirului japonez

Sunt mulţi trandafiri pe lume dar unul e mai frumos şi mai gingaş decât toţi. Povestea lui vreau să v-o spun acum.
Demult, în vremuri de care nimeni nu-şi mai aduce aminte, toţi trandafirii de pe pământ erau albi. Într-o dimineaţă senină de vară grădina Domnului se-mbrăcase în straie alese. Pomii se-nfoiaseră sub hainele verzi ale frunzelor, pajiştile se acoperiseră cu o pătură ţesută cu ierburi şi flori care de care mai frumoase şi înmiresmate. Fluturii melancolici vizitau alene corolele bogate în polen iar păsările ţineau de urât tuturor, înveselind lumea cu trilurile lor măiestrite. Toată firea respira pace.
Deodată se auzi o voce mică suspinând:
- De ce, Doamne, de ce?
- Cine e? Cine plânge? Ce s-a întâmplat? se întrebau toţi.
- De ce, Doamne, de ce? se auzi din nou.
Cu mic cu mare se îndreptară cu toţii spre locul de unde venea plânsul. În colţul grădinii, între bogatele straturi de flori în coloritul cărora se regăseau toate culorile curcubeului, mai puţin galben, trăia un mic trandafir cu petale albe, ca omătul.
- Ce e? Cine te-a supărat ? întrebau îngrijorate păsările, florile de pe câmpuri, gâzele şi chiar arborii bătrâni.
- Lăsaţi-mă în pace! spuse micul trandafir. Nimeni nu mă înţelege!
Răspunsul veni de la florile care creşteau în jurul său:
- Nu-l băgaţi în seamă. Nu vedeţi ce palid şi urât e? Plânge de necaz că n-a primit şi el o haină frumoasă ca a noastră. Uitaţi-vă la noi cât de elegante suntem!
Şi ca să-i facă în ciudă îşi roteau mândre nevoie mare corolele, pentru ca toţi să le poată admira petalele catifelate pictate în zeci de culori.
Micul trandafir suspina şi ofta şi mai tare.
- De ce nu sunt şi eu ca ele?
Dar nimeni nu putea să-i răspundă.
A trecut ziua şi toţi s-au dus la culcare. Soarele se pregătea şi el pentru odihna binemeritată, dar cum fusese martor la toată povestea, s-a gândit cum să-l ajute. A doua zi în zori, când încă natura nu se trezise, a trimis o mică rază în grădina cu flori. Sub mângâierea caldă a razei, trandafirul s-a trezit. Oglindindu-se somnoros într-o boabă de rouă îşi văzu petalele acoperite parcă de o pudră aurie. Nu-i veni să creadă: petalele lui erau precum aurul şi ar fi putut jura că nu văzuse vreodată un trandafir mai frumos decât cel în care se transformase. Însă văzându-se atât de frumos îmbrăcat, în culorile pe care numai mândrul soare le avea, micul trandafir a început să se schimbe, purtându-se plin de importanţă cu florile din grădină, uitând că în urmă cu o zi cunoscuse şi el suferinţa din cauza egoismului lor, egoism şi mândrie pe care acum el le manifesta faţă de suratele lui. Pentru că purtarea lui devenea cu fiecare zi care trecea tot mai urâtă, soarele l-a pedepsit. De aceea acum trandafirii japonezi sunt cele mai frumoase flori din lume, dar numai o săptămână pe an.



Dec. 2006 – 16 Martie 2007

Ina Scaietina, zâna basmelor

Odată demult, demult de tot, pe vremea zânelor şi a cavalerilor, pe când regele Artur al Camelotului strângea în jurul lui cei mai de seamă cavaleri, trăia într-o ţară frumoasă ca de poveste un băieţel. Nalt şi subţirel, cu ochii mari, visători, de culoarea alunei, avea o fire blândă şi un mic zâmbet îi lumina mereu chipul. Atunci când se născuse ursitoarele fuseseră bune cu el căci, pe lângă bunătate, îl dăruiseră cu harul poveştilor. Când alţi copii de seama lui se jucau pe-afară, el se retrăgea într-un colţ şi depăna, celor ce vroiau să-l asculte, cele mai frumoase sau năstruşnice basme. Băieţelul nostru avea o singură dorinţă:tare îşi dorea să facă parte din cercul cavalerilor, chiar dacă nu ştia să lupte şi habar n-avea de regulile acestora.
Nici nu împlinise vârsta adolescenţei când se rugă de părinţii lui să-l lase să plece în căutarea cavalerilor. Degeaba se rugară de el spunându-i că e prea tânăr să pornească într-o aşa călătorie plină de multe greutăţi, băiatul rămase neînduplecat. A doua zi, se pregăti cu haine şi de-ale gurii şi porni la drum să afle castelul în care trăiau cavalerii. Se pare că norocul îi surâdea pentru că nu trecu multă vreme şi-ntr-o dimineaţă auzi mare zarvă, ce părea că vine de dincolo de micul deal ce se sumeţea în faţa lui. Când ajunse în vârf văzu o mulţime de case aşezate ca-ntr-un căuş de uriaş înconjurând un castel frumos, dar nu foarte mare. Satul era plin cu oameni, care grăbiţi să-şi rezolve treburile, care plimbându-se agale şi admirând priveliştea. Îşi dădu seama că ajunsese la locul potrivit, căci la poarta castelului şi prin sat zări cavaleri îmbrăcaţi în armuri strălucitoare. Trecu uşor de gărzile ce păzeau intrarea, poate pentru că îşi vor fi spus că un băiat atât de mic nu are cum să le facă probleme. Cum toţi păreau că se îndreaptă într-o singură direcţie, s-a luat după ei şi a găsit repede sala în care se adunau stăpânii castelului. Intră timid pe uşile masive de stejar, privind curios la minunăţiile ce se aflau înăuntru. Deodată se făcu linişte. Dinspre masa rotundă unde şedeau, vocea severă a unui cavaler se făcu auzită. Părea a fi mai marele peste ei căci începu să vorbească:
- Ascultaţi-mă! Cei nou-veniţi să stea lângă peretele din stânga. Vor fi ascultaţi cu toţi şi vom hotărî care dintre voi este vrednic să devină cavaler.
Veni şi rândul băiatului. Cu voce mică, începu să spună o poezie despre măreţia cavalerilor, atât de lungă şi plictisitoare încât aceştia aproape că adormiră în jilţurile lor. Când termină, unii râdeau, alţi căscau plictisiţi, iar mai marele peste ei îi spuse că mai are mult de muncit până să deveni un povestitor adevărat.
Plecă, amărât tare şi începu a hoinări prin castel. Într-o zi nimeri pe un coridor strâmt şi prăfuit la capătul căruia o uşă părea că-l cheamă. Deschise încetişor şi pătrunse înăuntru. Camera era goală. Se instală în ea, îşi încropi un culcuş şi-acolo, încercă de unul singur să-şi facă poeziile şi poveştile mai frumoase. S-au scurs zile şi nopţi, atât de multe că le-a pierdut şirul. Încercau unii să-l sperie că nu va deveni niciodată un scriitor adevărat. Deşi cuvintele lor îl dureau şi multe lacrimi amare vărsa atunci când era singur, nu renunţă. Erau şi dintre aceia care îl încurajau dar nimeni nu se oprea să-i dea ajutor.
Într-o seară, pe când se lupta cu versurile unei poezii ce nu vroiau să se aşeze cuminţi în strofe, în faţa lui apăru o sferă albă, strălucitoare, care se transformă în cea mai frumoasă fiinţă pe care ochii muritorilor o văzuseră vreodată. Era tânără, avea chipul şi braţele albe, iar ochii sfredelitori cu sclipiri verzui, înţelepţi şi ghiduşi. Cosiţele părului lung şi roşu i se revărsau pe umeri. În timp ce-o privea uimit, auzi un glas de clopoţel:
- Bine te-am găsit! Ce faci, copil frumos?
Băiatul nu răspunse. Stătea încremenit privind făptura din faţa lui.
- Băiete, dacă mai stai aşa au să te pună drept statuie în faţa palatului! spuse zâna cu un zâmbet larg.
Micul povestitor începu şi el să râdă.
- Mă iartă, zână bună, căci ochii mei n-au mai văzut şi nici n-au crezut că există o astfel de minunăţie. Zâna îi spuse:
- Eram şi eu printre cei care ţi-au ascultat versurile. Mai, mai, să adorm şi eu, totuşi am zărit talent în poezia ta şi cred că ai multă imaginaţie. Am venit să te ajut. Dar trebuie să munceşti mult căci grea este calea pe care ţi-ai ales-o.
Luară la rând toate scrierile băiatului şi vreme de doi ani şi jumătate, nu făcu altceva decât să-i deschidă ochii asupra înţelesurilor fiecărui cuvânt, asupra aşezării lor în fraze sau versuri. Tot ce ieşea din mâna lui începea de-acum să prindă viaţă, ca sub un val de magie.
Într-o zi, când băieţelul se simţi pregătit, zâna îi spuse:
- Eu trebuie să plec. Şi alţii au nevoie de ajutorul meu. Tu eşti din ce în ce mai bun. Ai aripile puternice, sunt convinsă că o să te descurci.
Se prezentă deci înaintea cavalerilor, cerând o nouă şansă de a intra în rândul lor. Ei acceptară dar, pentru a-i fi mai greu, au adus şi un meşter rival în ale basmelor să-l asculte. Copilul începu a-şi depăna poveştile. La început, vocea lui de-abia se făcea auzită, însă curând prinse curaj. Unul câte unul cavalerii căzură sub vraja poveştilor.
- Băieţelul acesta este chiar iscusit. Unde o fi fost până acum?
Seara se lăsa blândă peste tot şi toate, focul ardea în vatră răspândind o aromă dulce, luna nouă scăpăra hăuri de galben, iar ei încă ascultau vechi poveşti despre flori şi albine, despre obiceiurile copacilor şi despre năstruşnicele creaturi ale pădurilor, despre munţi pitiţi sub neguri sau nori pătaţi cu roşul asfinţitului, despre taine ascunse, ştiute doar de bătrânii vrăjitori. Urmară apoi alte şi alte povestiri cu spiriduşii extratereştri, dragoni prietenoşi, ciclopi deştepţi dar timizi, prinţi curajoşi, şi câte şi mai câte. Personaje mari sau mititele se perindau dinaintea ascultătorilor iar vocea băieţelului era la fel de dulce ca ploaia peste dealurile uscate.
- Merită cu prisosinţă să fie primit în rândul nostru, îşi spuneau cavalerii unii altora. Însuşi rivalul fu impresionat de frumuseţea istorisirilor, astfel că inima lui se deschise cu bunătate spre băiat. Lacrimi de fericire străluceau în ochii lui. Ridică încet capul privind spre cei din jur. Surprins, privirile îi căzură pe figura dragă ce-l ajutase să devină, iată, ceea ce şi-a dorit. Era Ina Scaietina, zâna basmelor ce venise să vadă cum se descurca micul ucenic. Într-o clipă fu lângă ea.
- Îţi mulţumesc, Zână a basmelor, pentru bunătatea ta. Fără ajutorul pe care mi l-aţi dat nu aş fi reuşit.
- Eu? Dar tu ai făcut totul!
- Dar dumneavoastră m-aţi ajutat să-mi văd lipsurile. Vă sunt recunoscător. Nu vă voi uita niciodată!
- Chiar n-am nici un merit. Tu ai avut răbdare şi ai acceptat să le modifici de mai multe ori astfel încât poveştile tale au prins viaţă.
- Un strop din sufletul dumneavoastră s-a strecurat în basmele mele de aceea sunt reuşite. Sunt tare norocos că v-am întâlnit!
- Aşa ne ajută Dumnezeu pe toţi. Ne scoate în cale oamenii de care avem nevoie şi trebuie să fii recunoscător şi pentru lucrurile plăcute şi pentru cele mai puţin plăcute; toate au o semnificaţie, trebuie doar să o descoperi.
- Promit să am răbdare şi să muncesc cu toate puterile mele. Sper să fiţi întotdeauna mândră de mine.
- Bucuria şi recunoştinţa ta mi-au mângâiat sufletul. Rămâi cu bine!
Băiatul ştia că mai are un drum lung şi greu de străbătut, că se va confrunta cu mari poeţi şi scriitori dar până la urmă îşi va găsi locul printre cavalerii scriitori.
Nu a mai revăzut-o niciodată pe zână. Sau poate da?



Iunie – octombrie 2006

Alice în ţara florilor

Alice în ţara florilor

Cerul albastru, pătat ici, colo de herghelii albe de nori, străluceşte în splendoarea unei zile senine de vară. În curtea căsuţei de la marginea satului, două fetiţe, cam de aceeaşi vârstă se zoresc una pe alta, de parcă ziua ar fi fost pe terminate.
- Să mergem odată, Alice! Dacă vrei flori frumoase trebuie să ne grăbim, bombăne fetiţa mai scundă.
- Uff! Suzi, tot timpul găseşti motive să mă cerţi, răspunde râzând cealaltă fetiţă, scuturându-şi uşor părul blond în care parcă s-au oprit razele soarelui. Îmbrăcată cu o fustiţă roşie, cămaşă albă pe sub vestuţa, roşie şi ea, cu nişte ochi mari şi căprui precum ai unei căprioare, Alice este o fetiţă veselă şi deosebit de frumoasă. Suzi zâmbi doar şi nu mai spuse nimic.
Porniră amândouă la drum fiecare cu câte un coşuleţ în mână. Drumul se prelingea leneş printre colinele răspândite de-a stângă şi de-a dreapta, printre lanuri de grâu încărcat de foşnet şi lumină. Ajunseră pe la amiază pe tăpşanul presărat de Dumnezeu cu toate florile din această parte a lumii. Liniştea moale era întreruptă doar de ţîrâitul greierilor sau foşnetul vreunei mici şopârle ce se furişa prin iarbă, depârtându-se speriată de ele. Din înaltul cerului, o ciocârlie arunca triluri vesele.
Alice văzu o floare albastră, tare frumoasă şi se aplecă să o culeagă. Spre surprinderea fetei însă, floarea prinse viaţă şi o luă la sănătoasa. Nedumerită, Alice fugi repede pe urmele ei. Dar floarea, ia-o de unde nu-i. “Incredibil”, îşi spuse Alice şi mai făcu câţiva paşi, să vadă unde ar fi putut să dispără. Brusc pământul îi fugi de sub picioare. Se rostogoli în gol multă vreme. Secunde, minute, cine ştie! Ateriză pe o păpădie de patru ori mai lată şi de opt ori mai înaltă decât ea.
Buimăcită şi speriată, începu să se vaiete. Se tot uita în jur, de parcă căuta un inamic.
- Uf! De ce am urmărit floarea aceea trăznită! Of! Of ! Of ! Sărăcuţa de mine! Acum ce-o să mă fac?
Se ridică să vadă unde se află şi descoperi o grădină imensă. Păpădia pe care tocmai aterizase, începu să se transforme şi mii de seminţe ca nişte baloane pufoase, se ridicau uşor în jurul ei. Alice apucă zdravăn una din ele şi pluti spre pământ. Ajunsă jos, văzu, nu departe, un tren floare. Locomotiva era un trandafir culcat, iar vagoanele erau o volbură ce se încolăcise pe tulpina lui. Alice urcă într-un vagon. În aceeaşi corolă de volbură, pardon, un compartiment, se mai aflau două flori de câmp, aproape de înălţimea ei. Se aşeză niţel stingherită pe bancheta din faţa lor, examinându-le cu atenţie.
- Vrei o pungă cu îngrăşământ? întrebă una din flori, ce semăna cu floarea soarelui.
- Nu, mulţumesc, răspuse Alice, politicoasă.
Făptura scoase din geantă o pungă, pe care scria „Îngrăşământ”, înghiţind-o cu lăcomie, dintr-o dată.
- Hmm! Am uitat să scot ambalajul, constată, într-o doară.
Luă o altă pungă şi „grijulie”, trase atât de tare de plasticul lucios încât împroşcă cu acea delicatesă, tot compartimentul, acoperind-o şi pe Alice.
- Scuză-mă, dragă! Te curăţ imediat, spuse amabilă, apucând capătul unei liane.
De parcă ar fi ştiut că urmează să se întâmple ceva rău, Alice începu să strige:
- Nuuuu!
Prea târziu însă! Compartimentul fu stropit cu jeturi de apă, ţâşnite din pereţi. Udă leoarcă şi pleoştită, Alice privea cu invidie la tovarăşele de compartiment ce păreau să se simtă excelent.
- Nu e nevoie să ne mulţumeşti, dragă! spuse una din ele Alicei.
Brusc, trenul se opri. Alice coborî şi privind în jur, observă că se află la marginea unei păduri cu totul neobişnuită. Locul copacilor era luat de zeci de flori uriaşe. Exact în faţa ei, se deschidea o cărăruie albă. Se aventură plină de vioiciune, fără să mai privească în urmă. În primul luminiş întâlnit, pe o mică buturugă, stătea un pitic, cu o pălărie ţuguiată pe cap. Avea un nas mare şi roşu sub doi ochi albaştri, iar trupul îi era rotunjor. Nu păru deloc surprins de apariţia fetei.
- Cine eşti? Ai venit şi tu să îţi baţi joc de mine? o întrebă, răstit.
- Păi... nu, de ce aş face-o? Cine eşti?
- Cine să fiu?! Sunt un pitic oarecare.
- Dar de ce eşti supărat?
- Pentru că toţi îşi bat joc de mine şi de părul meu, răspuse îmbufnat omuleţul, dîndu-şi jos pălăria.
Mare îi fu mirarea Alicei când văzu că, în loc de păr, piticul avea pe cap zeci de floricele, care de care mai frumoase şi mai colorate. Alice se gândi că nu-l poate ajuta pe pitic, dar amintindu-şi sfaturile mamei, se aşeză lângă el şi-i spuse:
- Nu trebuie să fii supărat. Nimeni pe lumea asta nu este perfect. De fapt părul tău este foarte frumos! Este darul lui Dumnezeu pentru tine.
- Uite, eu nu m-am gândit că ar putea fi un dar, răspuse piticul, surprins că Alice nu izbucnise în râs, aşa cum făceau alţii. Hmmm! Trebuie să mă gândesc la asta.
Fetiţa se ridică, zâmbind bucuroasă că reuşise să-l facă pe spiriduş să se oprească din plâns. Îşi luă rămas bun şi plecă mai departe, spre inima pădurii. Dădu, destul de repede, peste alt ochi de pădure, unde două flori uriaşe de gura-leului, călare pe doi crini albi, păreau că se află în mijlocul unei confruntări. Cea albastră, arţăgoasă, i se adresă lui Alice, pe un ton obraznic:
- Sunt Plancelot! Îţi ordon să pleci de pe terenul nostru de luptă.
- Poftim?! întrebă Alice, jignită de impoliteţea acestuia.
- Lasă-l, spuse floarea galbenă de gura-leului. Eu sunt Richard Gură-de-leu, frumoasă domnişoară. Vino cu mine şi nimeni nu-ţi va face nici un rău.
Alice nu se lăsă rugată prea mult şi încălecă bucuroasă alături de curajosul cavaler. În urma lor, Plancelot striga nervos, nevoie mare:
- Laşule!!! Vino înapoi! Vei mai auzi de mine, cu siguranţă!
Dar cei doi, nu s-au sinchisit prea tare de strigătele lui.
- Unde sunt? întrebă Alice, sperând că, în sfârşit, venise timpul să primească nişte răspunsuri.
- Cum unde? Te afli în Ţara Florilor, răspunse cavalerul!
- Ce făceai acolo, împreună cu Plancelot?
- Ne duelam!
- Dar de ce vă duelaţi?
- Este doar un vechi obicei de familie, răspuse Gură-de-leu calm, privind-o pe Alice cu atenţie. Se vede că eşti un pic confuză, de aceea, vreau să-ţi fac cunoştinţă cu o veche prietenă care te va ajuta, mai mult decât o pot face eu. Nici nu termină de spus toate acestea când, în faţa lor apăru o minunată floare de crăiţă, îmbrăcată în zeci de fuste ruginii, tivite cu galben auriu, care îi salută cu multă căldură:
- Bună ziua, Gură-de-leu! Ea trebuie să fie Alice! Îmi pare rău că nu putem vorbi acum. Alice trebuie dusă pe Câmpia Judecăţii!
Nici una, nici două, Crăiţa o prinse de mână pe fetiţă lăsându-l pe Gură-de-leu mut de uimire.
-Hei, de unde îmi ştii numele? Unde mă duci? – întrebă Alice, buimăcită de viteza cu care Crăiţa o pusese în mişcare.
- Nu avem timp de discuţii. Trebuie să ne grăbim, îi răspunse Crăiţa, fără să o privească.
În scurt timp ajunseră pe o câmpie care semăna foarte mult cu o imensă sală de spectacole. În locul unor scaune obişnuite erau aşezate zeci de coşuleţe de înălţimea unui copil, în care încăpeau cu uşurinţă câte două flori uriaşe. Toate erau dispuse în cerc, iar în mijlocul acestuia, tronau alte trei coşuri, puţin mai mari, diferit colorate. Un trandafir negru, serios şi sobru, se afla deja aşezat în coşuleţul din mijloc, iar Alice împreună cu Crăiţa, fură invitate să ocupe celelalte două coşuri. Destul de repede, cu un zumzet uşor, toate coşuleţele fură ocupate. Fata nu văzuse niciodată atât de multe flori, atât de diferite ca formă şi culoare.
Trandafirul negru ridică mâna şi imediat orice gălăgie încetă. Mulţumit, îşi drese vocea şi începu să citească de pe o frunză mare:
- Tribunalul Florilor s-a adunat aici pentru a judeca o faptă foarte gravă. Acuzata, aici de faţă, a încercat să rupă una din suratele noastre...
Din toate coşuleţele se auzi un murmur dezaprobator.
- Linişte, tună Trandafirul. Acuzata este rugată să se ridice!
Alice, speriată, se supuse. Încercă să spună ceva, dar Trandafirul o întrerupse:
- Să intre martorul!
O albăstrea subţirică îşi făcu intrarea şi imediat ce ajunse lângă Alice, începu să strige arătând înspre ea:
- Ea este! Ea este! Ea a vrut să mă omoare! Duceţi-o departe de mine! Vrea să mă…
Trandafirul negru îi spuse:
- Potoleşte-te! Eşti sigură că despre fetiţa aceasta este vorba?
- Da, da, răspunse Albăstreaua, fără şovăială.
Toate florile din sală începură să murmure şi să exclame:
- Vai ce rea eşti! Vai ce rea eşti!
- Nu e adevărat, nu sunt rea... am vrut doar să culeg nişte flori...
- Deci recunoşti, întrebă Trandafirul. De ce ai vrut să culegi flori?
- Voiam să-i fac un dar mamei mele. Un buchet frumos pe care să i-l aşez în vaza din camera ei, răspunse Alice, convinsă fiind că nu e drept să fie judecată pentru asta.
Florile amuţiră, pentru un scurt moment. Din tribună, o floare de mac, roşie ca focul, sparse liniştea:
- Ţie ţi-ar plăcea să trăieşti într-o vază?
- Florile trebuie să rămână acolo unde au crescut pentru că acolo le este cel mai bine, spuse o cârciumăreasă roşcovană. Oare când veţi pricepe şi voi, oamenii, acest lucru?
Alice rămase împietrită. Nu se gândise niciodată la flori ca la nişte fiinţe vii. Trandafirul o privea şi el cu atenţie. Dintr-o dată, scoase un ciocănel şi lovi o piatră aflată în faţa coşuleţului. Murmurele încetară. Trandafirul judecătorul spuse:
- Am luat o decizie. Pentru că Alice este prea mică ca să înţeleagă lumea noastră, am decis că este nevinovată. Dar…
Din depărtare se auzi un strigăt:
- Staţi! Staaaţi!!!
Lumea se uită intrigată în stânga şi dreapta să vadă cine strigă. De pe dealul ce străjuia câmpia, cobora în goană, parcă rostogolindu-se, un pitic ciudat, ţinându-şi cu o mână pălăria. Era piticul cu flori pe cap în loc de păr, pe care Alice îl întâlnise, nu demult.
- Aş vrea să ştiţi ceva despre această fetiţă. Veţi vota mai uşor vinovăţia sau nevinovăţia ei.
Începu să povestească, în faţa tribunalului cum îl ajutase Alice.
- Vă fac o propunere, spuse piticul. Toate florile ce se află aici să voteze dacă Alice este vinovată sau nu.
- Sunt de acord, răspunse Trandafirul negru. Haideţi să votăm!
Florile scoaseră fiecare câte o petală şi o bucăţică de cărbune, îşi scriseră votul, apoi îl puse fiecare în coşuleţul Trandafirului negru. Rezultatul fu aşteptat cu nerăbdare. Trandafirul negru numără cu atenţie şi după ce bătu cu ciocănelul pentru a face linişte, spuse:
- Avem un singur vot pentru pedeapsă. Restul florilor au iertat-o pe Alice. Deci nu va fi pedepsită.
Întorcându-se spre copilă, spuse:
- Sunt convins că astăzi ai învăţat ceva, nu-i aşa?
- Cu siguranţă, răspunse ea, plecând capul ruşinată. Vă mulţumesc, domnule Trandafir.
Uriaşa „sală” se goli la fel de repede cum se umpluse. Rămaşi singuri, piticul şi Alice o luară spre dealul de unde apăruse acesta şi începură să-l urce. Când ajunseră în vârf, piticul spuse:
- Mulţumesc! M-ai ajutat atunci când eram necăjit. A fost frumos din partea ta să-mi spui o vorbă bună. Mă numesc Martin. Îmi pare rău că nu mai putem discuta, dar trebuie să ne grăbim. Suntem aşteptaţi la palat. Regina dă un ospăţ şi te-a numit oaspetele ei de onoare.
- Îţi mulţumesc şi eu, Martin. Fără tine cu siguranţă nu mi-ar fi fost aşa uşor, răspunse Alice zâmbindu-i.
În vârful dealului se înălţa un palat impunător, înconjurat de o grădină imensă, cu totul neobişnuită, aşa cum de altfel erau toate lucrurile în această Ţară a Florilor. În loc de straturi de flori, grădina era plină cu steluţe colorate şi norişori pufoşi care, atunci când se ciocneau, izbucneau mici focuri de artificii. Martin se repezi în palat dar Alice zări ceva ciudat în grădină şi porni într-acolo. Câţiva bujori, roşii de serioşi ce erau, stăteau în faţa unor şevalete şi pictau. Mare fu mirarea fetiţei, când se apropie. Florile pictau oameni.
- De ce pictaţi oameni? întrebă fetiţa.
- Pentru că arborii reginei au fost mâncaţi de termite. Iar regina nu mai vrea alţii, aşa că ne-am gândit să ”plantăm” oameni şi să-i colorăm în verde.
- Nu credeţi că regina va observa?
- Chiar deloc, răspunseră bujorii liniştiţi.
De nicăieri, apăru lângă ea o bătrânică, scundă, cu haine cusute din petale de flori, cu ochelari pe nas. Lentilele erau mari cât capul lui Alice. Se apropie de şevalete şi exclamă:
- Ce arbori frumoşi aţi ”plantat”! Cam subţirei, totuşi ...
Unul dintre bujorii - pictori răspunse:
- E o nimica toată! Putem să facem picturi mult mai frumoase!
Alice observă că bătrânica se înroşi ca florile de lângă ea.
- N-aţi făcut tot ce-aţi putut? Am să vă pedepsesc! strigă bătrânica. La un gest al ei, pământul se despică, iar bujorii - pictori căzură în abis.
- Nu puteai să taci? se mai auzi vocea unui pictor, înainte ca pământul să se închidă la loc.
Mulţumită, bătrânica îşi mută privirile spre Alice, care o privea foarte speriată.
- Tu cine eşti? o întrebă.
- Sunt….
- Nu-mi spune! Eşti….. Ella Fitzgerald! Nu-i aşa?
- Nu.
- Atunci eşti… menajera de la baie!
- Nu!
- Miroşi ciudat! Hmm! Nu cumva... eşti o fetiţă?
- Da. Mă numesc Alice. Cum adică miros ciudat?
Tocmai atunci apăru în grădină, cavalerul Gură-de-leu. Bătrâna intră în palat, fără să se sinchisească a-i răspunde. Alice se bucură să-l revadă pe nobilul cavaler. Se duse lângă el, întrebându-l:
- Cine este femeia aceea ridicolă?
- Regina acestui palat, îi răspunse zâmbind Gură de leu. Este cam zăpăcită, după părerea mea. Poate să ghicească viitorul. Dar primele zece răspunsuri sunt incorecte, iar al unsprezecelea este foarte vag.
Alice râse cu poftă şi împreună intrară în palat. Dădură peste o sală uriaşă, frumos împodobită. În mijloc trona o masă lungă la care încăpeau cel puţin cincizeci de persoane. Alice se aşeză într-un capăt al mesei. Locurile se ocupară pe rând, cu flori. Printre meseni erau Gură-de-leu, Plancelot, Crăiţa, Trandafirul negru, Albăstreaua, Martin, piticul cu flori în loc de păr, cele două flori pe care Alice le întâlnise în tren, bujorii-pictori care se pare că nu păţiseră nimic, iar în celălalt capăt al mesei, trona bătrânica. La un semn al ei, farfuriile se umplură cu îngrăşământ. Alice se uită atent la castronul ei şi i se făcu rău. Din mormanul aburind se iţea un vierme alb, gros, vâscos, lung, care se uita fix la ea.
- Vrei să-mi distrugi căsuţă ? întrebă viermele, punându-şi mâinile în şold.
- Ceee?
- Ai grijă, ştiu să boxez, o ameninţă viermele, privind-o cu îndrăzneală.
Alice, încremenită, se uita la el cu ochii cât cepele. Musafirii reginei priveau spre cei doi. Bătrânica spuse:
- Îmi pare rău, se pare că felul întâi este un pic nefăcut. Din păcate viermele tău n-a fost bine ”educat”! El trebuie să te ”hrănească”.
Purtând un papion negru, apăru o păpădie. Luă farfuria din faţa fetei, cu viermele care striga:
-Lasă-mă jos sau te pocnesc!
Alicei i se aduse altă porţie dar nu se atinse de ea. Cum prinse ocazia, o zbughi afară. Ieşi repede din grădina palatului şi o luă la sănătoasa. După zece minute de alergătură, ajunse la marginea unei păduri de trandafiri uriaşi. Zări o potecă şi intră. Trecea printre înspinatele tulpini, disperată că nu reuşea să găsească drumul către casă. Nici nu băga în seamă aleile presărate cu petale catifelate, nici razele soarelui ce se cerneau aurii prin sita crengilor, blând aplecate peste cărare. Un miros îmbătător se simţea împrejur şi păsărele mărunte se zăreau pe ramuri. Trandafirii priveau miraţi fetiţa ce se plimba printre ei, fără să-i observe, fără să vadă frumuseţea din jurul ei.
Deodată, la picioarele Alicei apăru viermele pe care-l întâlnise la ospăţul reginei. Se uită la ea cu aceeaşi privire plină de îndrăzneală şi-i zise:
- Hei, nu tu eşti fetiţa care încerca să-mi distrugă căsuţa, la palat?
- Da, eu sunt, dar nu încercam nimic. Am fost poftită acolo şi dacă vrei să ştii, eu nu mănânc îngrăşământ! răspunse Alice supărată.
- Aici toţi mănâncă îngrăşământ şi-mi distrug casa. Ce ştii tu! adăugă viermele.
Porniră amândoi la drum, de-a lungul unui pârâu, povestind.
- Lumea noastră este cam plictisitoare pentru mine, spuse viermele. De aceea am vrut să văd cum sunt oamenii din lumea ta.
-Vrei să spui …?
- Da, Alice, da. Te-am văzut când ai încercat să culegi albăstreaua.
- Şi?
- Ai fost singura făptură omenească pe care mi-a fost dat s-o văd, recunoscu viermele.
Alice rămase stană de piatră. Un gând ciudat îi trecu prin minte.
- Deci tu eşti cel care m-a adus aici! Of! De ce tocmai eu?
- Să înveţi că nu e bine să „ucizi” flori.
- Dar nu am omorât niciodată, pe nimeni!
- O, ba da ! Ai „omorât” foarte multe flori! Şi ele sunt fiinţe! Şi ele trăiesc! Atunci când rupi o floare, ea moare chiar dacă o pui într-un vas cu apă.
- Cred că mi-am învăţat lecţia! Mă poţi trimite acasă? Te rog!
- Cred că da. Ai un suflet bun. Poţi pleca înapoi în lumea ta.
Viermele pocni din degete şi totul în jur se înceţoşă. Alice se trezi pe spate, în acelasi loc unde văzuse prima dată albăstreaua. În faţa ei stătea Suzi, foarte îngrijorată.
- Alice, ai păţit ceva?
- Nu, doar am alunecat. Haide, să mergem acasă!
- Dar cum rămâne cu florile? întrebă Suzi.
- Nu ar trebui să culegem flori. Ele ar trebui să rămână aici, unde le e locul.
Puţin dezamăgită, dar fără să mai bombăne în nici un fel, Suzi răspuse:
- Bine! Hai să mergem.
Ceva din ochii Alicei îi spunea că nu e timpul pentru alte discuţii. Porniră împreună spre casă şi niciodată Alice nu mai culese flori.
Totuşi, în anul următor, răsăriră în grădină ei o mulţime de flori: trandafiri, albăstrele, crăiţe, crinii şi gura leului, florile ce semănau cu floarea soarelui, câţiva maci şi chiar o cârciumăreasă. Pe gard, se întindea în soare un fir de volbură, iar de-a lungul lui, câteva păpădii îşi iţeau capetele pudrate cu aur.


Aprilie 2006 - Decembrie 2007

Povestea unui viermişor

În prunul din faţa cabanei noastre trăia o familie de viermişori: tata, mama şi fiul lor, viermişorul. Copilul viermişor crescuse de-acum şi venise vremea să se aşeze la casa lui. Pentru asta ar fi trebuit să-şi găsească o soţie şi o căsuţă. Teribil de ochios şi frumuşel, eroul nostru şi-a găsit repede perechea, găsirea unei locuinţe însă nu era lucru uşor nici pentru viermişori.
Într-o zi, cum stăteau cei doi pe-o frunză adumbrită chibzuind la grijile lor, un vânt zburdalnic ce se juca v-aţi ascunselea printre crengi şi fire de nalbă îi văzu şi se gândi să-i sperie puţin. Îşi adună puterile şi suflă năvalnic spre ei. Frunza pe care stăteau cei doi începu să se zbată ameninţător, peţiolul se rupse iar cei doi se treziră plutind deasupra grădinii. Vântuleţul cel neastâmpărat când şi-a văzut isprava a fugit repede spre alte grădini, ascunzându-se. Cu ochii închişi, strâns îmbrăţişaţi cei doi tremurau pe frunza ce se îndrepta acum, vijelios spre pământ. Spre norocul lor, Dumnezeul viemişorilor hotărî să aşeze neobişnuitul covor zburător în coroana bogată a părului din vecinătate.
După ce li se domoli spaima, cei doi viermişori au început să exploreze tărâmul pe care ajunseseră fără voia lor. Nu mică le-a fost mirarea când au găsit exact ce căutau: o pară mare şi frumoasă cu pieliţa verde, numai bună de căsuţă. S-au instalat cu repeziciune dar curând îşi dădură seama că locuinţa lor era tare şi incomodă. Şi-ar fi dorit-o moale, confortabilă şi dulce ca o vecinului lor, un vierme foarte bătrân. Acum ştiţi şi voi că trebuie să ai grijă ce-ţi doreşti căci... se poate îndeplini.
Între timp vara a trecut iar perele s-au copt. Pe măsură ce toamna se instala în grădină, căsuţa lor devenea din ce în ce mai moale şi mai dulce. Aveau în sfârşit ceea ce îşi doriseră.
Dar, iată că soarele agăţă pe cer, o zi plină de aroma şi dulceaţa unui început de septembrie. Perele pârguite, mândre nevoie mare, se desprindeau una câte una sub greutatea împlinirii lor. Veni şi rândul căsuţei tinerilor însurăţei. Para căzu din pom rostogolindu-se în iarbă, la doar câţiva paşi de cea a vecinului.
- Ce s-a întâmplat? l-au întrebat cei doi pe bătrânul vierme.
- Ce era normal să se întâmple: perele în care ne-am găsit adăpost s-au copt şi a venit vremea să se odihnească pe mesele oamenilor. Pentru noi, spuse oftând bătrânul vierme, a venit timpul să ne căutăm o altă casă.
Tare s-a mai necăjit viermişorul nostru dar nu s-a dat bătut şi împreună cu soţioara lui au pornit târât-grăpiş să-şi caute alt fruct unde să locuiască.
Au călătorit ei vreo două zile bune până ce au dat peste o banană uitată pe masa de-afară. Cred că eu oi fi uitat-o acolo, înconjurat fiind, de atâtea minunăţii pârguite ce îmbogăţiseră grădina.
Credeţi că peripeţiile lor s-au sfârşit? Nici gând! Pentru cei doi începuse o nouă etapă în viaţa lor. N-au rămas mult în noua căsuţă ci au pornit din nou la drum. Au străbătut scândura mesei până au ajuns într-o margine, s-au lăsat uşor la pământ şi au găsit culcuş într-o mică crăpătură. Tocmai la timp, căci din trupul lor începuse a se depăna un fir subţire de mătase cu care încet - încet s-au înfăşurat până s-au acoperit în întregime.
Iarna a pus stâpânire peste întreaga grădină aşternând un văl de uitare peste cei doi viermişori. Prins în febra temelor am uitat chiar şi eu de ei. Acum e din nou iunie. Suntem cu toţi în grădină admirând straturile de flori ce-şi etalează fustele în soare. O lumină tremurătoare joacă de-a lungul trunchiurilor. Frunzele sclipesc. Copacii, plini din nou de fructe, fredonează cântece cu înţelesuri neştiute de noi oamenii, prea grăbiţi să le mai desluşim. Corcoduşul s-a umplut şi el de mărgele aurii. Am prins un fruct între degete. L-am luat uşor de pe ramură, l-am ridicat spre gură muşcând din el. Mă simţeam înconjurat de speranţă şi dragoste. Râdeam privind feţele iubite, lucrurile simple din jur. Mâinile care mă atingeau erau puternice şi tandre. Trăiam din plin o viaţă încărcată de bucurii. Atunci i-am văzut. Doi fluturi stropiţi cu aur şi argint ce îşi pâlpâiau aripile deasupra petelor de culoare. Mi-am amintit de cei doi viermişori iar istoria lor o împărtăşesc acum cu voi.



1 – 16 septembrie 2006

Pământ magic

Trăia la noi în oraş un brutar şi povestea lui vreau să v-o spun acum. Scund de statură, avea chipul blajin cu ochi strălucitori, obraji îmbujoraţi şi gura deprinsă să râdă, deasupra căreia se lăfăia o minunăţie de mustaţă neagră-neagră. Din mâinile lui ieşea cea mai gustoasă pâine pe care muritorii au mâncat-o vreodată. Veneau oameni de la kilometri depărtare ca să-i cumpere pâinişoarele şi să se bucure de dulceaţa lor astfel încât i se dusese vestea brutarului nostru.
În fiecare seară, plecam de la moara prietenului meu aşezată la marginea oraşului, unde lucram pe vremea aceea, îi duceam făină şi primeam în schimb o pâine mare şi proaspătă, mai pufoasă decât spuma laptelui şi mai gustoasă decât nectarul zeilor, pâine de care mă bucuram împreună cu familia mea.
Ce să mai lungesc vorba! Chiar împăratul, auzind de măiestria brutarului nostru, vru să-l cunoască şi să afle dacă magia pâinii se datora mâinilor acestuia sau făinii din care era făcută. Căci şi el avea la palat brutari, cei mai buni din ţară dar pâinea lor nu i se părea neobişnuită. Şi ce se gândi el? Când brutarul fu adus în faţa lui, îi ceru să facă două pâini: una din făina adusă din cămările palatului, iar alta din făina pe care o primea de la mine. Rotofeiul brutar fu de acord şi se puse imediat pe lucru. După ce termină, se prezentă în faţa împăratului cu cele două pâini: cea făcută din făina primită de la palat era aşezată pe un talger de aur, iar cea făcută din făina măcinată în moara noastră era aşezată modest, pe un talger din lemn de brad. Măria sa gustă şi din una şi din alta şi-şi dădu seama că pâinea de pe talgerul de lemn era mult mai gustoasă. Ba chiar nu se putea opri să ciugulească din ea. Porunci atunci să-i fie adus dinainte cel care îl aproviziona pe brutar cu făină.
M-am înfăţişat împăratului, puţin speriat, puţin surprins de cererea lui, ştiindu-mă un om simplu.
- Tu eşti cel care-i aduce zilnic făină acestui brutar? mă întrebă el.
- Da, împărate. Dar de ce m-aţi chemat în faţa Luminăţiei Voastre?
- Pentru că….. şi începu a-mi povesti de-a fir a păr testul la care-l supuse pe brutar.
Mă luminai la faţă şi-i spusei zâmbind:
- Măria Voastră, nu făina este magică ci pământul acesta pe care creşte un grâu precum aurul, moara care-l macină, dar şi brutarul care pune câte un strop de suflet în fiecare pâine pe care o frământă.
Împăratul, uimit îl numi pe brutar mai mare peste toţi brutarii palatului iar pe mine, morarul curţii împărăteşti.
Şi-ai fost şi tu pe acolo, sunt sigur, şi ţi-am dat o pâine caldă, pufoasă şi gustoasă. Nu-i aşa ?

Şi-ncălecai pe-o căpşună
Şi vă spusei o minciună,
Sau poate o snoavă bună
S-aveţi toţi poftă bună !



Iunie - Septembrie 2006

Mureș

Se ridica odată demult, în munţii Hăşmaşu Mare o cetate frumoasă. Piscuri semeţe albite de nea şi păduri nesfârşite o înconjurau din trei părţi. Întunericul adânc al brazilor, greu de mirosul răşinii, era casă primitoare feluritelor soiuri de jivine. Spre vest, se întindea până departe o câmpie mănoasă cu multe sate şi oraşe.
Trăia acolo un prinţ chipeş, liniştit, bun la suflet şi înţelept cum altul n-aţi mai întâlnit, dar puţin nehotărât. Eroul nostru, căci despre el vreau să vă povestesc, avea un frate geamăn, dar cu o fire mult diferită de a lui. Cu toate astea, mama lor îi iubea la fel de mult pe amândoi.
Tot privind ţinutul ce se întindea spre soare apune prinţului îi veni un dor de ducă nestăpânit, îşi pregăti merinde şi porni la drum. Primăvăratecă era dimineaţa în care a coborât spre câmpie. O adiere uşoară îi mângîia obrazul răsfirându-i părul negru ca pământul mănos pe care trecea.
Întâi a pornit spre apus. Călătoria promitea să fie o treabă obositoare. Totuşi după câteva zile, poteca încetă să mai urce şi să coboare; urcă abrupt şi în zig-zag până în vârful unei culmi, iar de acolo o văzu coborând pentru ultima oară. În faţa lui se întindeau plaiuri joase, punctate de pâlcuri de copaci ce se pierdeau în depărtare. Drumul şerpuia înaintea lui, ca o bucată de sfoară. Ochii îi erau larg deschişi căci îmbrăţişa cu privirea pământuri pe care nu le mai văzuse niciodată.
Când soarele scăpăra printre frunzele tremurătoare iar umbrele copacilor se întindeau lungi şi subţiri pe iarbă se oprea şi dacă nu găsea un sat primitor, mânca merindele puse de-acasă. Gustul lor îi aducea în minte chipurile celor dragi. Îşi potolea setea cu apă din pâraiele pe care le întâlnea în cale, iar uneori se mulţumea doar cu roua frunzelor. De câteva ori stupii albinelor i-au astâmpărat foamea cu dulceaţa lor hrănitoare. Se odihnea la rădăcina vreunui copac bătrân pe iarba moale, caldă, mirosind dulce, ascultând zgomotele tainice ale nopţii, şuierul vântului printre crengi. Era atâta linişte în jur încât auzea ropotul pârâului pe pietre.
La Deda, l-a ajuns din urmă vestea că şi fratele lui o pornise în călătorie dar apucase pe alt drum. Cu gând să-l întâlnească căci i se făcuse tare dor de el, prinţul s-a răzgândit şi a pornit spre miazăzi, spre Reghin. Când a ajuns, soarele cobora spre asfinţit iar lumina amurgului începuse să cuprindă oraşul. Totul era pustiu. A străbătut încet străzile şi-ntr-un târziu a întâlnit un bătrân ce se odihnea pe laviţa din faţa casei. S-a apropiat de el şi după ce i-a dat bineţe l-a întrebat unde sunt oamenii. Privindu-l de sub sprâncenele albe ce-i umbreau ochii, bătrânul răspunse:
- S-au ascuns prin case!
- De ce? întrebă nedumerit.
- Nu ne plac străinii. Cei care au trecut pe aici au făcut numai rele. Aşa că rogu-te, du-te în drumul tău şi lasă-ne în pace că destule am pătimit.
Văzându-i tristeţea săpată parcă pe chipul bătrân, prinţul gândi că era mai bine să plece mai departe. Nu înainte de a-i da o pungă cu galbeni chiar dacă ştia că banii nu vor şterge necazurile acestuia. Vroia doar să-i arate că nu toţi străinii sunt răi şi vicleni.
A pornit apoi mai departe, tot spre miazăzi. Curbele domoale ale dealurilor pe care le străbătea erau acoperite de pomi fructiferi şi viţă de vie. Pajişti pictate în culorile vesele ale floricelelor, le împodobeau. Fluturi, fulgi aruncaţi în aer, pâlpâiau deasupra lor.
După un timp a dat peste Tg. Mureş, oraş mare, frumos dar cu oameni grăbiţi, care nu aveau timp pentru taclale şi petreceri. S-a plimbat singur prin oraş, a admirat statuile şi parcurile pline de veselia copiilor, eleganţa caselor înalte, catedrala aşezată în mijlocul oraşului şi minunatele fântâni arteziene.
Când stelele s-au dus la culcare a pornit din nou la drum. Briza răcoroasă a zorilor îi răvăşea pletele. Soarele se ridica peste colinele din depărtare. Zarea parcă luase foc. Culorile pământului se trezeau şi verdele se revărsa peste ţinut. Stropi albi ţâşneau deasupra pâraielor iar munţii din care plecase erau îmbrăcaţi în roşul răsăritului. Drumul o lua acum spre spre apus, până la Luduş. Acolo a fost primit cu respect, oamenii s-au bucurat să-l vadă sărbătorindu-i venirea. Prinţul s-a simţit bine cu ei, i-a răsplătit şi a pornit din nou la drum. Nici spre vest, nici spre sud, a pornit de-a curmezişul spre Vinţu.
Şi a trecut prin multe sate şi oraşe, mari şi mici, frumoase sau mai puţin frumoase, cu oameni de tot felul, dar nicăieri nu-l trăgea inima să se oprească. După săptămâni de drum a ajuns la Lipova. Chiar la intrarea în oraş a văzut un băiat înalt dar slab, cu părul ciufulit şi haine sărăcăcioase. Stătea cocoţat pe o piatră şi mesteca supărat un fir de iarbă.
- Bună ziua, băiete!
- Bună să-ţi fie inima!
- Ce faci aici singur unde te pot paşte multe primejdi?
- Lasă-mă, străine, nu-ţi pierde vremea cu mine. Cine să-şi bată capul c-un sărăntoc ca mine!
- De ce ţi-e tristă inima şi chipul întunecat? întrebă prinţul.
- Cum să nu fiu supărat? Oraşul este atât de sărac că nici tâlhari nu mai dau pe-aici şi
tare-aş vrea să ştiu cum să-l ajut.
Prinţul se aşeză lângă el, privindu-l uimit. Simţi că băiatul este mult mai curajos decât îl trăda înfăţişarea. Se gândi ce se gândi, luă apoi nişte bani, sfătuindu-l ce şi cum să facă pentru a le fi mai bine. Cum oamenii din Lipova erau isteţi şi harnici, cu banii primiţi s-au descurcat atât de bine încât s-au îmbogăţit în câţiva ani.
Pe la sfârşitul verii a ajuns la Arad, unde a fost foarte bine primit. Oamenii, curioşi căci nu mai văzuseră un prinţ până atunci, l-au înconjurat cu atenţia şi simpatia lor iar el, îndrăgostindu-se de câmpia ce părea că nu se mai sfârşeşte, de liniştea locului şi căldura oamenilor, a rămas cu ei pentru mai multă vreme.
Deşi părea atât de liniştit, firea lui n-avea astâmpăr, aşa că după un timp, a ieşit din oraş şi
s-a aşternut iar la drum, să vadă alte ţări şi alţi oameni.
Şi au trecut anii. De dorul fiilor ei, mama lor plângea zi de zi. Lacrimile ei multe s-au adunat şi s-au transformat în două râuri ce au luat-o pe drumurile străbătute de cei doi fraţi. Iar drumul pe care l-a străbătut prinţul nostru a devenit un râu liniştit, cu ape adânci, bogate în peşte, ce aduce bucurie satelor prin care trece. Şi pentru că apele râului semănau cu firea prinţului ce trecuse prin ţinuturile lor, oamenii i-au spus „Mureş”.



Aprilie 2005 - Iulie 2006

Creioanele colorate năzdrăvane

Copii, am să vă spun povestea unui băieţel şi a trusei sale de creioane colorate. Acest băiat se numea Mihai şi cea mai mare bucurie a lui era să deseneze şi să coloreze. De ziua lui primise o mulţime de cărţi de colorat dar le-a lăsase pe raft. Era tare trist. Creioanele lui erau tare mici şi nu se mai puteau ascuţi. În fiecare seară, se ruga îngerilor să primească nişte creioane colorate. Îngerii l-au auzit, bineînţeles şi într-o dimineaţă a găsi lângă el, pe pernă, o trusă de creioane colorate. Trusa era tare frumoasă, avea creioane de toate culorile cu foarte multe nuanţe şi bine ascuţite. Ce nu ştia Mihai era că acele creioane erau năzdrăvane. Oricât le-ar fi folosit sau ascuţit ele nu se micşorau. Zvăpăiate, creioanele, puneau la cale şi o mulţime de pozne.
După ce a mulţumit pentru creioanele colorate, băiatul s-a pus pe lucru. Parcă niciodată nu desenase şi nu colorase atât de frumos.
Seara, după ce Mihai s-a dus la culcare, creioanele, care n-aţi uitat erau năzdrăvane, şi-au făcut un plan. Ce-ar fi să se distreze puţin şi să întoarcă lumea pe dos?
Zis şi făcut! Imediat ce Mihai a adormit şi-au luat tălpăşiţa întorcându-se abia în zori. Dimineaţa, băiatul s-a trezit pregătindu-se ca de obicei pentru şcoală.
Când ieşi din casă, rămase uimit. Ca prin minune, toate culorile erau schimbate. Casele erau negre şi cerul maro, cioara din vârful unui stâlp era galbenă iar oamenii erau albaştri şi verzi. Semaforul îşi schimbase şi el culorile, iar laptele era verde. Ciocolata, care tare-i plăcea, era violet, iar soarele părea de un gri murdar. Albinele zburau înnebunite pentru că nu mai recunoşteau florile.
Văzând ce au făcut creioanele sale, căci imediat şi-a dat seama că numai ele pot fi de vină, Mihai s-a rugat la Dumnezeu să-l ajute şi a cerut o radieră fermecată. Cu ea a şters toate stricăciunile făcute. Creioanele au înţeles că lumea era mai frumoasă aşa cum o făcuse Dumnezeu şi s-au potolit.
De atunci, au lucrat numai în cărţile de colorat sau în blocul de desen iar Mihai a făcut multe desene frumoase, bucurându-i pe toţi. Căci... am uitat să vă spun! Mihai a devenit un pictor vestit şi iubit de toată lumea.



Martie 2005

Dragonul și prințul

Undeva departe, departe, lângă o pădure bătrână, era un sătuc de oameni săraci. Sătucul era cuibărit la poalele unui munte în care locuia un dragon, ce li se părea oamenilor, nu ştiu de ce, tare fioros.
În fiecare zi, dragonul venea să caute un tânăr curajos, cu care să îşi testeze puterea. Căci dragonul vroia să fie cel mai puternic din acel ţinut. Azi i s-a împlinit dorinţa. În sat a sosit un tânăr prinţ, călare pe un cal alb, ca zăpada. Dragonul l-a văzut şi l-a provocat la luptă. S-a luptat prinţul cu dragonul, s-a luptat, dar nimeni n-a învins; au fost egali.
Atunci, văzând ei că au puteri egale şi fiind ei amândoi şi buni din fire, s-au hotărât să fie prieteni şi să apere satul de răi, până-n vecii vecilor, sau cât vor trăi.



Aprilie 2005

Papucul doamnei

Trăia odată, într-un oraş, o doamnă frumoasă. Era bună şi harnică, dar avea o slăbiciune: îi plăceau tare mult pantofii. Avea cei mai frumoşi pantofi din ţară şi avea o mulţime: albi, şi roz, şi roşii şi se prindeau de picior cu două funde de mătase, de aceeaşi culoarea. În fiecare zi, când se ducea să ia apă din râu, şi-i admira în oglinda apei cristaline.
În acel râu, trăia o vrăjitoare cumplită, care era tare invidioasă pe doamnă din cauza pantofilor. Aşa că i-a pus gând rău doamnei.
Într-o zi, când s-a dus la râu, fiind cald, doamna s-a descălţat şi-a pus pantofii alături ca să-i poată vedea şi s-a aşezat pe malul apei. Atunci vrăjitoarea a prins-o şi a tras-o în apa rece. Şi nimeni n-a mai văzut-o vreodată. Pe malul apei, oamenii au găsit numai pantofii ei.
După un an, în acel loc, au apărut o mulţime de flori, care semănau cu pantofii cei frumoşi ai d-nei. Şi oamenii au numit acele flori "Papucul doamnei".



Martie 2005

Călina

A fost odată ca niciodată, o fată frumoasă, pe nume Călina. Era înaltă şi subţire, cu obraji ca puful, mâini de catifea şi ochii de mure. În fiecare zi se ducea pe câmpia de lângă livada de cireşi. Era acolo şi un mic lac cu apă cristalină, dincolo de care se intindea pădurea, cât vedeai cu ochii. Mergea acolo să strângă flori pentru mama ei. Ar fi vrut să-i strângă şi cireşe, căci tocmai erau bune de mâncat, dar livada era păzită de un fioros ciclop cu trei capete.
Într-una din zile, pe când culegea flori, trecu pe lângă ea un prinţ falnic, îmbrăcat într-o armură strălucitoare, cu o sabie la brâu şi un arc uriaş pe spate. Văzând-o tristă pe frumoasa domniţă, o întrebă :
- Cine te-a supărat, frumoasă fată ?
Ridicându-şi faţa cu ochi înlăcrimaţi şi arătând spre ciclopul care păzea livada, fata spuse :
- Mama mea e tare bolnavă şi aş vrea să-i duc câteva cireşe.
Prinţul se duse repede la ciclop şi-l provocă la luptă. Acesta, speriat, căci era blând din fire, spuse:
- De ce vrei să lupţi cu mine?
- Vreau să-i dau tinerei domniţe câteva cireşe pentru mama ei bolnavă.
- Îţi dau un coş de cireşe pentru un coş cu flori! spuse repede ciclopul.
- Dar de ce nu-ţi culegi singur flori?
- Păi, nu e limpede ? Când vreau să culeg o floare, aceasta se frânge între degetele mele mari. Şi sunt atât de multe şi frumoase.
Prinţul îi spuse Călinei dorinţa ciclopului şi înţelegerea pe care o făcuse cu acesta. De atunci Călina a avut câte cireşe a dorit. Iar ciclopul s-a pricopsit cu o poreclă “ Floricică”, pentru că făcea schimb de cireşe pentru flori.
Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea mea.

Hoțul nepriceput

A fost odată un hoţ tare nepriceput care trăia la marginea imaginaţiei mele. Într-o zi a auzit că pescarul avea o barcă fermecată şi i s-a stârnit aşa o mare poftă de-a o fura încât s-a dus glonţ să întrebe lumea unde locuieşte.
- Unde pot găsi locuinţa pescarului? o întrebă chiar pe soţia celui căutat pe care o opri din drum.
- Dar de ce vrei să-l găseşti pe amărât? întrebă ea curioasă.
- Asta nu e treaba ta, cucoană. Spune-mi unde îl găsesc? aproape că strigă hoţul enervat.
Speriată de purtarea lui, ea tăcu mâlc.
Văzând că nu poate să scoată nimic de la femeie, se duse necăjit pe malul râului. Deodată observă un pescar cu o minunăţie de barcă pe care tocmai o aducea la mal. Crezând că aceea este barca fermecată ce-i stârnise poftele, aşteptă să plece pescarul. Apoi s-a apropiat, dar şi-a dat seama că nu poate să care barca. Înşfăcă atunci un cărucior ruginit ce zăcea în apropiere. Când îl mişcă, acesta scârţii prelung şi atât de puternic de parcă era o alarmă.
Gălăgia îl sperie aşa de tare pe hoţ încât fugi dincolo de marginea imaginaţiei mele şi căzu în gol.

Lăudărosul

Trăia odată, nu prea departe de graniţa dintre lumea reală şi cea a poveştilor, un rege tare lăudăros. Era bogat şi împreună cu soţia lui trăia într-un palat imens îngrijit de mii de slujitori. Numărul acestora însă scădea zi de zi pentru că împăratul se lăuda mereu: „Eu pot să fac treabă mai bună decât voi”. Supăraţi, ei îi răspundeau: Dacă poţi să faci mai bine, înseamnă că

nu ai nevoie de noi”. Regele ştia că spusele lui sunt doar Vorbe-n vânt, dar nu-şi putea ţine gura. De parcă Michiduţă i-ar fi pus un ac pe limbă şi de câte ori încerca să se abţină, acul îl înţepa. Lucrurile au continuat aşa, până când au plecat toţi. Rămasă singură soţia lui începu a se văita cât era ziua de lungă că trebuie să se ocupe de tot palatul.

Într-o zi, nervos la cume, şi sătul de reproşurile reginei, regele s-a dus să se liniştească pe malul unui lac ce se întindea nu departe de castel. Acolo a întâlnit o vrăjitoare bătrână şi foarte urâtă. Cum, n-aţi uitat, nu putea să-şi ţină gura, îi spuse vrăjitoarei :
„Eu pot să fiu mai urât decât tine!”
Baba, după ce l-a privit câteva clipe, i-a răspuns:
„Adevărat grăieşte gura ta!”
Şi l-a transformat numaidecât într-o broască.

Şi-am încălecat pe-o coadă de lopată
Şi v-am spus o minciună întortocheată!

Obişnuinţa

Trăia odată un bucătar. Dar vezi tu, nu era orice bucătar. Lucra la castel şi era bucătarul regelui. Deşi lucra non-stop uita mereu câte ceva când făcea mâncare: să pună sare sau piper pe friptură, să pună zarzavaturile în supă sau prăjitura la cuptor. Azi aşa, mâine alta, până la urmă regele s-a supărat. L-a chemat pe bucătar în faţa lui şi-a început al certa:
- Cum îndrăzneşti să-mi serveşti mâncarea fără sare, fără nici un gust? Îmi aduci supa iar eu savurez doar zeama goală? Ce se întâmplă cu tine?
Bucătarul, fără să se piardă cu firea, îi răspunse politicos:
- Regele meu, ascultă-mă ! Când eram un om simplu, nu bucătar la curtea ta, eram tare sărac din cauza luminăţiei tale. Nu îmi permiream sare, piper şi alte mirodenii. Iar supa mea era întotdeauna o zeamă goală. Aşa m-am obişnuit şi nu mă pot dezvăţa.
Regele rămase fără cuvinte, căci niciodată nu se gândise că supuşi lui nu au ce mânca. De atunci avu grijă de locuitorii regatului său, aşa că primi la masă numai bunătăţi.


2006-07-06

Şoricelul de aur

A fost odată ca niciodată un şoricel năzdrăvan. Era atât de prietenos şi drăgălaş încât până şi doamnele îl simpatizau şi îi dădeau micuţului de mâncare cu mână lor. Vestea despre el ajunse până la urechile regelui care porunci să-i fie adus deîndată.
Giumbuşlucurile şoricelului îl fermecară pe măreţul rege, aşa că porunci fierarului să-i facă o armură pe măsură iar lemnarului să-i ridice o frumoasă căsuţă de lemn. Îmbrăcat în armura de cavaler, şoricelul îşi ocupă bucuros locuinţa confortabilă, ba chiar am putea spune luxoasă.
În scurt timp, regina observă că regele îi acorda mai multă atenţie şoricelului decât ei. Îmbufnată, începu să uneltească în fel şi chip cum să scape de el. Nici capcanele, nici pisicile aduse special, n-au reuşit să rezolve în vreun fel problema. Firea mândră a reginei nu putea să accepte că un şoricel, fie el şi năzdrăvan, ar putea s-o înlocuiască, aşa că nu s-a dat bătută. Într-o noapte, în care luna atârna grea pe boltă, s-a dus la vrăjitoarea împărăţiei, făgăduindu-i zece bani de aur dacă va reuşi să o scape de şoricel. În schimbul galbenilor lucitori, a primit o pudră magică ce avea puterea de-a transforma totul în aur. Întoarsă la palat a făcut întocmai cum fusese învăţată, turnând din belşug pudra vrăjită peste şoricel. Eroul nostru se transformă, cît ai zice: chiţ! într-o mică bijuterie de aur.
Regina însă n-a avut noroc. Regele văzând năpasta care a căzut pe şoricel, a poruncit bijutierului să-i facă un lăntişor de aur pe care a prins biata făptură. De atunci regele l-a ţinut mereu lângă inima sa, iar regina a împietrit de ciudă.