De-a v-aţi ascunselea

Ultima dată m-am jucat cu prietenii de-ascunselea. Greu i-am făcut să accepte.
„Unu, doi, trei.........patruzecişinouă, cincizeci,
Cine nu-i gata îl iau cu lopata.”
M-am pitulat iute, în spatele unei căpiţe de fân. Mulţumit, nu eram. Mă puteau găsi uşor. Stăteam, atent la cel care ne căuta, gândindu-mă unde să găsesc o ascunzătoare mai bună, când un fir de pai, roşu-sângeriu, mi-a atras atenţia. Fără să fără să mă gândesc mult, l-am prins între buricul degetelor, trăgând uşor. În faţa mea s-a deschis o intrare, dincolo de care se-ntindea un tunel de lungime greu de apreciat, căci celălalt capăt se pierdea în beznă. Prins de joacă, n-am dat importanţă. Am intrat iute, trăgând uşa după mine. Imediat, o lumină albă m-a orbit. Mi-am acoperit spontan ochii, cu mâinile, amândouă.
După un timp, am simţit că lumina s-a atenuat. Sau poate m-am obişnuit eu cu ea. Am străbătut tunelul, împins de curiozitate. Aici, la capătul opus celui prin care pătrunsesem în această aventură, o încăpere circulară de culoarea lemnului topit se desfăşura larg, dinaintea ochilor. Am aruncat priviri uimite împrejur. Pereţii erau acoperiţi cu date ce păreau importante, din trecut, poate şi din viitor. În mijloc trona, precum o regină, maşina. Pe bord, o cărţulie cu instrucţiuni precise de utilizare, te îmbia s-o răsfoieşti. Comenzile se puteau da oral. I-am cerut să mă ducă o sută de ani, în viitor.
Nu m-au găsit niciodată. Era maşina timpului.


mai iunie august 2007