Alice în ţara florilor

Alice în ţara florilor

Cerul albastru, pătat ici, colo de herghelii albe de nori, străluceşte în splendoarea unei zile senine de vară. În curtea căsuţei de la marginea satului, două fetiţe, cam de aceeaşi vârstă se zoresc una pe alta, de parcă ziua ar fi fost pe terminate.
- Să mergem odată, Alice! Dacă vrei flori frumoase trebuie să ne grăbim, bombăne fetiţa mai scundă.
- Uff! Suzi, tot timpul găseşti motive să mă cerţi, răspunde râzând cealaltă fetiţă, scuturându-şi uşor părul blond în care parcă s-au oprit razele soarelui. Îmbrăcată cu o fustiţă roşie, cămaşă albă pe sub vestuţa, roşie şi ea, cu nişte ochi mari şi căprui precum ai unei căprioare, Alice este o fetiţă veselă şi deosebit de frumoasă. Suzi zâmbi doar şi nu mai spuse nimic.
Porniră amândouă la drum fiecare cu câte un coşuleţ în mână. Drumul se prelingea leneş printre colinele răspândite de-a stângă şi de-a dreapta, printre lanuri de grâu încărcat de foşnet şi lumină. Ajunseră pe la amiază pe tăpşanul presărat de Dumnezeu cu toate florile din această parte a lumii. Liniştea moale era întreruptă doar de ţîrâitul greierilor sau foşnetul vreunei mici şopârle ce se furişa prin iarbă, depârtându-se speriată de ele. Din înaltul cerului, o ciocârlie arunca triluri vesele.
Alice văzu o floare albastră, tare frumoasă şi se aplecă să o culeagă. Spre surprinderea fetei însă, floarea prinse viaţă şi o luă la sănătoasa. Nedumerită, Alice fugi repede pe urmele ei. Dar floarea, ia-o de unde nu-i. “Incredibil”, îşi spuse Alice şi mai făcu câţiva paşi, să vadă unde ar fi putut să dispără. Brusc pământul îi fugi de sub picioare. Se rostogoli în gol multă vreme. Secunde, minute, cine ştie! Ateriză pe o păpădie de patru ori mai lată şi de opt ori mai înaltă decât ea.
Buimăcită şi speriată, începu să se vaiete. Se tot uita în jur, de parcă căuta un inamic.
- Uf! De ce am urmărit floarea aceea trăznită! Of! Of ! Of ! Sărăcuţa de mine! Acum ce-o să mă fac?
Se ridică să vadă unde se află şi descoperi o grădină imensă. Păpădia pe care tocmai aterizase, începu să se transforme şi mii de seminţe ca nişte baloane pufoase, se ridicau uşor în jurul ei. Alice apucă zdravăn una din ele şi pluti spre pământ. Ajunsă jos, văzu, nu departe, un tren floare. Locomotiva era un trandafir culcat, iar vagoanele erau o volbură ce se încolăcise pe tulpina lui. Alice urcă într-un vagon. În aceeaşi corolă de volbură, pardon, un compartiment, se mai aflau două flori de câmp, aproape de înălţimea ei. Se aşeză niţel stingherită pe bancheta din faţa lor, examinându-le cu atenţie.
- Vrei o pungă cu îngrăşământ? întrebă una din flori, ce semăna cu floarea soarelui.
- Nu, mulţumesc, răspuse Alice, politicoasă.
Făptura scoase din geantă o pungă, pe care scria „Îngrăşământ”, înghiţind-o cu lăcomie, dintr-o dată.
- Hmm! Am uitat să scot ambalajul, constată, într-o doară.
Luă o altă pungă şi „grijulie”, trase atât de tare de plasticul lucios încât împroşcă cu acea delicatesă, tot compartimentul, acoperind-o şi pe Alice.
- Scuză-mă, dragă! Te curăţ imediat, spuse amabilă, apucând capătul unei liane.
De parcă ar fi ştiut că urmează să se întâmple ceva rău, Alice începu să strige:
- Nuuuu!
Prea târziu însă! Compartimentul fu stropit cu jeturi de apă, ţâşnite din pereţi. Udă leoarcă şi pleoştită, Alice privea cu invidie la tovarăşele de compartiment ce păreau să se simtă excelent.
- Nu e nevoie să ne mulţumeşti, dragă! spuse una din ele Alicei.
Brusc, trenul se opri. Alice coborî şi privind în jur, observă că se află la marginea unei păduri cu totul neobişnuită. Locul copacilor era luat de zeci de flori uriaşe. Exact în faţa ei, se deschidea o cărăruie albă. Se aventură plină de vioiciune, fără să mai privească în urmă. În primul luminiş întâlnit, pe o mică buturugă, stătea un pitic, cu o pălărie ţuguiată pe cap. Avea un nas mare şi roşu sub doi ochi albaştri, iar trupul îi era rotunjor. Nu păru deloc surprins de apariţia fetei.
- Cine eşti? Ai venit şi tu să îţi baţi joc de mine? o întrebă, răstit.
- Păi... nu, de ce aş face-o? Cine eşti?
- Cine să fiu?! Sunt un pitic oarecare.
- Dar de ce eşti supărat?
- Pentru că toţi îşi bat joc de mine şi de părul meu, răspuse îmbufnat omuleţul, dîndu-şi jos pălăria.
Mare îi fu mirarea Alicei când văzu că, în loc de păr, piticul avea pe cap zeci de floricele, care de care mai frumoase şi mai colorate. Alice se gândi că nu-l poate ajuta pe pitic, dar amintindu-şi sfaturile mamei, se aşeză lângă el şi-i spuse:
- Nu trebuie să fii supărat. Nimeni pe lumea asta nu este perfect. De fapt părul tău este foarte frumos! Este darul lui Dumnezeu pentru tine.
- Uite, eu nu m-am gândit că ar putea fi un dar, răspuse piticul, surprins că Alice nu izbucnise în râs, aşa cum făceau alţii. Hmmm! Trebuie să mă gândesc la asta.
Fetiţa se ridică, zâmbind bucuroasă că reuşise să-l facă pe spiriduş să se oprească din plâns. Îşi luă rămas bun şi plecă mai departe, spre inima pădurii. Dădu, destul de repede, peste alt ochi de pădure, unde două flori uriaşe de gura-leului, călare pe doi crini albi, păreau că se află în mijlocul unei confruntări. Cea albastră, arţăgoasă, i se adresă lui Alice, pe un ton obraznic:
- Sunt Plancelot! Îţi ordon să pleci de pe terenul nostru de luptă.
- Poftim?! întrebă Alice, jignită de impoliteţea acestuia.
- Lasă-l, spuse floarea galbenă de gura-leului. Eu sunt Richard Gură-de-leu, frumoasă domnişoară. Vino cu mine şi nimeni nu-ţi va face nici un rău.
Alice nu se lăsă rugată prea mult şi încălecă bucuroasă alături de curajosul cavaler. În urma lor, Plancelot striga nervos, nevoie mare:
- Laşule!!! Vino înapoi! Vei mai auzi de mine, cu siguranţă!
Dar cei doi, nu s-au sinchisit prea tare de strigătele lui.
- Unde sunt? întrebă Alice, sperând că, în sfârşit, venise timpul să primească nişte răspunsuri.
- Cum unde? Te afli în Ţara Florilor, răspunse cavalerul!
- Ce făceai acolo, împreună cu Plancelot?
- Ne duelam!
- Dar de ce vă duelaţi?
- Este doar un vechi obicei de familie, răspuse Gură-de-leu calm, privind-o pe Alice cu atenţie. Se vede că eşti un pic confuză, de aceea, vreau să-ţi fac cunoştinţă cu o veche prietenă care te va ajuta, mai mult decât o pot face eu. Nici nu termină de spus toate acestea când, în faţa lor apăru o minunată floare de crăiţă, îmbrăcată în zeci de fuste ruginii, tivite cu galben auriu, care îi salută cu multă căldură:
- Bună ziua, Gură-de-leu! Ea trebuie să fie Alice! Îmi pare rău că nu putem vorbi acum. Alice trebuie dusă pe Câmpia Judecăţii!
Nici una, nici două, Crăiţa o prinse de mână pe fetiţă lăsându-l pe Gură-de-leu mut de uimire.
-Hei, de unde îmi ştii numele? Unde mă duci? – întrebă Alice, buimăcită de viteza cu care Crăiţa o pusese în mişcare.
- Nu avem timp de discuţii. Trebuie să ne grăbim, îi răspunse Crăiţa, fără să o privească.
În scurt timp ajunseră pe o câmpie care semăna foarte mult cu o imensă sală de spectacole. În locul unor scaune obişnuite erau aşezate zeci de coşuleţe de înălţimea unui copil, în care încăpeau cu uşurinţă câte două flori uriaşe. Toate erau dispuse în cerc, iar în mijlocul acestuia, tronau alte trei coşuri, puţin mai mari, diferit colorate. Un trandafir negru, serios şi sobru, se afla deja aşezat în coşuleţul din mijloc, iar Alice împreună cu Crăiţa, fură invitate să ocupe celelalte două coşuri. Destul de repede, cu un zumzet uşor, toate coşuleţele fură ocupate. Fata nu văzuse niciodată atât de multe flori, atât de diferite ca formă şi culoare.
Trandafirul negru ridică mâna şi imediat orice gălăgie încetă. Mulţumit, îşi drese vocea şi începu să citească de pe o frunză mare:
- Tribunalul Florilor s-a adunat aici pentru a judeca o faptă foarte gravă. Acuzata, aici de faţă, a încercat să rupă una din suratele noastre...
Din toate coşuleţele se auzi un murmur dezaprobator.
- Linişte, tună Trandafirul. Acuzata este rugată să se ridice!
Alice, speriată, se supuse. Încercă să spună ceva, dar Trandafirul o întrerupse:
- Să intre martorul!
O albăstrea subţirică îşi făcu intrarea şi imediat ce ajunse lângă Alice, începu să strige arătând înspre ea:
- Ea este! Ea este! Ea a vrut să mă omoare! Duceţi-o departe de mine! Vrea să mă…
Trandafirul negru îi spuse:
- Potoleşte-te! Eşti sigură că despre fetiţa aceasta este vorba?
- Da, da, răspunse Albăstreaua, fără şovăială.
Toate florile din sală începură să murmure şi să exclame:
- Vai ce rea eşti! Vai ce rea eşti!
- Nu e adevărat, nu sunt rea... am vrut doar să culeg nişte flori...
- Deci recunoşti, întrebă Trandafirul. De ce ai vrut să culegi flori?
- Voiam să-i fac un dar mamei mele. Un buchet frumos pe care să i-l aşez în vaza din camera ei, răspunse Alice, convinsă fiind că nu e drept să fie judecată pentru asta.
Florile amuţiră, pentru un scurt moment. Din tribună, o floare de mac, roşie ca focul, sparse liniştea:
- Ţie ţi-ar plăcea să trăieşti într-o vază?
- Florile trebuie să rămână acolo unde au crescut pentru că acolo le este cel mai bine, spuse o cârciumăreasă roşcovană. Oare când veţi pricepe şi voi, oamenii, acest lucru?
Alice rămase împietrită. Nu se gândise niciodată la flori ca la nişte fiinţe vii. Trandafirul o privea şi el cu atenţie. Dintr-o dată, scoase un ciocănel şi lovi o piatră aflată în faţa coşuleţului. Murmurele încetară. Trandafirul judecătorul spuse:
- Am luat o decizie. Pentru că Alice este prea mică ca să înţeleagă lumea noastră, am decis că este nevinovată. Dar…
Din depărtare se auzi un strigăt:
- Staţi! Staaaţi!!!
Lumea se uită intrigată în stânga şi dreapta să vadă cine strigă. De pe dealul ce străjuia câmpia, cobora în goană, parcă rostogolindu-se, un pitic ciudat, ţinându-şi cu o mână pălăria. Era piticul cu flori pe cap în loc de păr, pe care Alice îl întâlnise, nu demult.
- Aş vrea să ştiţi ceva despre această fetiţă. Veţi vota mai uşor vinovăţia sau nevinovăţia ei.
Începu să povestească, în faţa tribunalului cum îl ajutase Alice.
- Vă fac o propunere, spuse piticul. Toate florile ce se află aici să voteze dacă Alice este vinovată sau nu.
- Sunt de acord, răspunse Trandafirul negru. Haideţi să votăm!
Florile scoaseră fiecare câte o petală şi o bucăţică de cărbune, îşi scriseră votul, apoi îl puse fiecare în coşuleţul Trandafirului negru. Rezultatul fu aşteptat cu nerăbdare. Trandafirul negru numără cu atenţie şi după ce bătu cu ciocănelul pentru a face linişte, spuse:
- Avem un singur vot pentru pedeapsă. Restul florilor au iertat-o pe Alice. Deci nu va fi pedepsită.
Întorcându-se spre copilă, spuse:
- Sunt convins că astăzi ai învăţat ceva, nu-i aşa?
- Cu siguranţă, răspunse ea, plecând capul ruşinată. Vă mulţumesc, domnule Trandafir.
Uriaşa „sală” se goli la fel de repede cum se umpluse. Rămaşi singuri, piticul şi Alice o luară spre dealul de unde apăruse acesta şi începură să-l urce. Când ajunseră în vârf, piticul spuse:
- Mulţumesc! M-ai ajutat atunci când eram necăjit. A fost frumos din partea ta să-mi spui o vorbă bună. Mă numesc Martin. Îmi pare rău că nu mai putem discuta, dar trebuie să ne grăbim. Suntem aşteptaţi la palat. Regina dă un ospăţ şi te-a numit oaspetele ei de onoare.
- Îţi mulţumesc şi eu, Martin. Fără tine cu siguranţă nu mi-ar fi fost aşa uşor, răspunse Alice zâmbindu-i.
În vârful dealului se înălţa un palat impunător, înconjurat de o grădină imensă, cu totul neobişnuită, aşa cum de altfel erau toate lucrurile în această Ţară a Florilor. În loc de straturi de flori, grădina era plină cu steluţe colorate şi norişori pufoşi care, atunci când se ciocneau, izbucneau mici focuri de artificii. Martin se repezi în palat dar Alice zări ceva ciudat în grădină şi porni într-acolo. Câţiva bujori, roşii de serioşi ce erau, stăteau în faţa unor şevalete şi pictau. Mare fu mirarea fetiţei, când se apropie. Florile pictau oameni.
- De ce pictaţi oameni? întrebă fetiţa.
- Pentru că arborii reginei au fost mâncaţi de termite. Iar regina nu mai vrea alţii, aşa că ne-am gândit să ”plantăm” oameni şi să-i colorăm în verde.
- Nu credeţi că regina va observa?
- Chiar deloc, răspunseră bujorii liniştiţi.
De nicăieri, apăru lângă ea o bătrânică, scundă, cu haine cusute din petale de flori, cu ochelari pe nas. Lentilele erau mari cât capul lui Alice. Se apropie de şevalete şi exclamă:
- Ce arbori frumoşi aţi ”plantat”! Cam subţirei, totuşi ...
Unul dintre bujorii - pictori răspunse:
- E o nimica toată! Putem să facem picturi mult mai frumoase!
Alice observă că bătrânica se înroşi ca florile de lângă ea.
- N-aţi făcut tot ce-aţi putut? Am să vă pedepsesc! strigă bătrânica. La un gest al ei, pământul se despică, iar bujorii - pictori căzură în abis.
- Nu puteai să taci? se mai auzi vocea unui pictor, înainte ca pământul să se închidă la loc.
Mulţumită, bătrânica îşi mută privirile spre Alice, care o privea foarte speriată.
- Tu cine eşti? o întrebă.
- Sunt….
- Nu-mi spune! Eşti….. Ella Fitzgerald! Nu-i aşa?
- Nu.
- Atunci eşti… menajera de la baie!
- Nu!
- Miroşi ciudat! Hmm! Nu cumva... eşti o fetiţă?
- Da. Mă numesc Alice. Cum adică miros ciudat?
Tocmai atunci apăru în grădină, cavalerul Gură-de-leu. Bătrâna intră în palat, fără să se sinchisească a-i răspunde. Alice se bucură să-l revadă pe nobilul cavaler. Se duse lângă el, întrebându-l:
- Cine este femeia aceea ridicolă?
- Regina acestui palat, îi răspunse zâmbind Gură de leu. Este cam zăpăcită, după părerea mea. Poate să ghicească viitorul. Dar primele zece răspunsuri sunt incorecte, iar al unsprezecelea este foarte vag.
Alice râse cu poftă şi împreună intrară în palat. Dădură peste o sală uriaşă, frumos împodobită. În mijloc trona o masă lungă la care încăpeau cel puţin cincizeci de persoane. Alice se aşeză într-un capăt al mesei. Locurile se ocupară pe rând, cu flori. Printre meseni erau Gură-de-leu, Plancelot, Crăiţa, Trandafirul negru, Albăstreaua, Martin, piticul cu flori în loc de păr, cele două flori pe care Alice le întâlnise în tren, bujorii-pictori care se pare că nu păţiseră nimic, iar în celălalt capăt al mesei, trona bătrânica. La un semn al ei, farfuriile se umplură cu îngrăşământ. Alice se uită atent la castronul ei şi i se făcu rău. Din mormanul aburind se iţea un vierme alb, gros, vâscos, lung, care se uita fix la ea.
- Vrei să-mi distrugi căsuţă ? întrebă viermele, punându-şi mâinile în şold.
- Ceee?
- Ai grijă, ştiu să boxez, o ameninţă viermele, privind-o cu îndrăzneală.
Alice, încremenită, se uita la el cu ochii cât cepele. Musafirii reginei priveau spre cei doi. Bătrânica spuse:
- Îmi pare rău, se pare că felul întâi este un pic nefăcut. Din păcate viermele tău n-a fost bine ”educat”! El trebuie să te ”hrănească”.
Purtând un papion negru, apăru o păpădie. Luă farfuria din faţa fetei, cu viermele care striga:
-Lasă-mă jos sau te pocnesc!
Alicei i se aduse altă porţie dar nu se atinse de ea. Cum prinse ocazia, o zbughi afară. Ieşi repede din grădina palatului şi o luă la sănătoasa. După zece minute de alergătură, ajunse la marginea unei păduri de trandafiri uriaşi. Zări o potecă şi intră. Trecea printre înspinatele tulpini, disperată că nu reuşea să găsească drumul către casă. Nici nu băga în seamă aleile presărate cu petale catifelate, nici razele soarelui ce se cerneau aurii prin sita crengilor, blând aplecate peste cărare. Un miros îmbătător se simţea împrejur şi păsărele mărunte se zăreau pe ramuri. Trandafirii priveau miraţi fetiţa ce se plimba printre ei, fără să-i observe, fără să vadă frumuseţea din jurul ei.
Deodată, la picioarele Alicei apăru viermele pe care-l întâlnise la ospăţul reginei. Se uită la ea cu aceeaşi privire plină de îndrăzneală şi-i zise:
- Hei, nu tu eşti fetiţa care încerca să-mi distrugă căsuţa, la palat?
- Da, eu sunt, dar nu încercam nimic. Am fost poftită acolo şi dacă vrei să ştii, eu nu mănânc îngrăşământ! răspunse Alice supărată.
- Aici toţi mănâncă îngrăşământ şi-mi distrug casa. Ce ştii tu! adăugă viermele.
Porniră amândoi la drum, de-a lungul unui pârâu, povestind.
- Lumea noastră este cam plictisitoare pentru mine, spuse viermele. De aceea am vrut să văd cum sunt oamenii din lumea ta.
-Vrei să spui …?
- Da, Alice, da. Te-am văzut când ai încercat să culegi albăstreaua.
- Şi?
- Ai fost singura făptură omenească pe care mi-a fost dat s-o văd, recunoscu viermele.
Alice rămase stană de piatră. Un gând ciudat îi trecu prin minte.
- Deci tu eşti cel care m-a adus aici! Of! De ce tocmai eu?
- Să înveţi că nu e bine să „ucizi” flori.
- Dar nu am omorât niciodată, pe nimeni!
- O, ba da ! Ai „omorât” foarte multe flori! Şi ele sunt fiinţe! Şi ele trăiesc! Atunci când rupi o floare, ea moare chiar dacă o pui într-un vas cu apă.
- Cred că mi-am învăţat lecţia! Mă poţi trimite acasă? Te rog!
- Cred că da. Ai un suflet bun. Poţi pleca înapoi în lumea ta.
Viermele pocni din degete şi totul în jur se înceţoşă. Alice se trezi pe spate, în acelasi loc unde văzuse prima dată albăstreaua. În faţa ei stătea Suzi, foarte îngrijorată.
- Alice, ai păţit ceva?
- Nu, doar am alunecat. Haide, să mergem acasă!
- Dar cum rămâne cu florile? întrebă Suzi.
- Nu ar trebui să culegem flori. Ele ar trebui să rămână aici, unde le e locul.
Puţin dezamăgită, dar fără să mai bombăne în nici un fel, Suzi răspuse:
- Bine! Hai să mergem.
Ceva din ochii Alicei îi spunea că nu e timpul pentru alte discuţii. Porniră împreună spre casă şi niciodată Alice nu mai culese flori.
Totuşi, în anul următor, răsăriră în grădină ei o mulţime de flori: trandafiri, albăstrele, crăiţe, crinii şi gura leului, florile ce semănau cu floarea soarelui, câţiva maci şi chiar o cârciumăreasă. Pe gard, se întindea în soare un fir de volbură, iar de-a lungul lui, câteva păpădii îşi iţeau capetele pudrate cu aur.


Aprilie 2006 - Decembrie 2007