Eveniment cu repercusiuni cosmice

Când bunul meu prieten a început să-mi povestească această întâmplare, pe care acum aş vrea să o împărtăşesc cu voi, nimic nu anunţa, că un drum aparent banal urma să se transforme, în fapt, într-un eveniment cu repercusiuni cosmice. Pentru că au trecut mulţi ani de când povestea a fost scrisă în cărţile lui Dumnezeu, am să vă povestesc doar ce îmi mai amintesc.
Totul a început cu un drum la moara din marginea oraşului, pe care trebuia să-l facă în acea seară. Ce căuta acolo? S-a dus după făină. A doua zi avea mulţime de musafiri. Brutarul îi promisese o pâine uriaşă şi gustoasă cum musafirii lui nu mai mâncaseră niciodată. Pentru ca totul să fie în regulă, i-a cerut să-i aducă făină proaspătă, din cea mai bună calitate. S-a dus neştiind ce-i rezervă viitorul.
Când a ieşit din moară, în loc s-o pornească drept spre brutărie, a pus sacul jos, să-şi tragă sufletul. Seara era deosebit de frumoasă, iar soarele ce tocmai se ducea la culcare, îmbrăca în văluri aprins portocalii zarea, îndemnându-te să arunci o ultimă privire în jur. Atunci i-a văzut. Nu departe, la vreo cincizeci de metri, ascunşi parţial de o movilă, lângă un cadilac roz, stăteau… cinci spiriduşi. Sporovăiau gălăgioşi, în timp ce privirile lor iscoditoare cercetau împrejurimile. Se pare că ajunseseră aici din întâmplare. Tocmai când treceau prin sistemul nostru solar, s-a terminat praful magic care alimenta maşina, fiind nevoiţi să aterizeze. Locul le părea ciudat, diferit de căminul lor. Căutau pe cineva care i-ar fi putut ajuta. Deodată l-au zărit pe prietenul meu, ce îi privea cu gura căscată de uimire.
- Bine te-am găsit, străine! începu unul dintre ei. Suntem de pe Quindinback, planeta spiriduşilor. Numele meu este Willy, iar însoţitorii mei, aici de faţă sunt: Squichi, Zindy, Mindy şi Sfătuilă.
Prietenul meu încă n-avea grai.
- Am plecat în lume, să căutăm ajutor, continuă Willy, văzând că nu primeşte nici un răspuns. Regele nostru a dispărut şi nu-l găsim. Vrei să ne ajuţi?
Abia termină mica făptură ce avea de spus că, prietenul meu, care între timp se dezmeticise, îşi aruncă braţele în jurul spiriduşului, hotărât să nu-l scape. Se ştie că dacă prinzi un spiriduş, acesta îţi va îndeplini orice dorinţă. Ţinându-l strâns, îi zise:
- Willy, promit să vă ajut, dar va trebui să-mi îndepliniţi o dorinţă.
Spiriduşii s-au sfătuit între ei, apoi i-au răspus:
- De acord. Ar mai fi o problemă. Maşina noastră a rămas fără combustibil. Ne trebuie praf magic.
- Nu vă pot ajuta. Noi nu avem praf magic pentru maşini. Folosim benzină.
- Hmm! Ce ai în sac?
- Un praf pe care noi îl numim făină şi pe care îl folosim pentru a face pâine.
- Am putea totuşi să-l încercăm, mormăi unul dintre ei, seamănă destul de bine cu praful nostru, ce ziceţi?
Prietenul meu începu să râdă auzind aşa idee nostimă, dar le dădu făina. Spiriduşii au luat-o şi au pornit spre cadilac. Zindy a scos o cheiţă de aur din buzunar şi, deschizând o uşiţă, care părea să fie rezervorul, a turnat înăuntru un pumn de făină. Ca prin minune, maşina a început să toarcă încetişor, gata de drum.
- Lasă-mă pe mine să conduc! îl ruga Mindy, pe Willy.
- Dar ştii ce-ai păţit ultima dată! Ai deviat un satelit de pe orbita lui, spuse încruntându-se, Willy.
- Promit să am grijă! Te rog! Te rog!
Willy răspunse cu greu, cumpănind situaţia:
- Bine, bine, te las şi de data asta, dar trebuie să-ţi iei carnetul de conducere când ajungem acasă, răspuse cu hotărâre în glas.
-Aşa am să fac! Promit, îl asigură Mindy, serios.
S-au urcat în automobil, Mindy la volan, iar prietenul meu s-a aşezat confortabil pe locul din spate, ţinând ca pe o comoară preţioasă, sacul cu făină. În loc s-o ia binişor pe drum, ciudatul vehicul s-a ridicat uşor în aer şi-a pornit în mare viteză, spre planeta spiriduşilor. Pe durata călătoriei, Mindy a condus atât de rău încât au răsturnat luna, la fel şi stomacurile lor. Abia au scăpat din centura de asteroizi. Erau gata-gata să cadă pe Saturn. Au zgâriat până şi vopseaua maşinii, ciocnindu-se de Calysto. Când au ajuns la destinaţie erau ameţiţi şi le venea să verse. Sfătuilă i-a şoptit lui Mindy:
- Fugi repede şi ascunde-te, înainte ca Willy să te transforme într-un gândac!
Maşina aterizase, se pare, în satul celor cinci. Era o minunăţie de sătuc. Căsuţele aveau forme de ciupercuţe, cu pălării de toate culorile. Prietenul meu află uimit că erau făcute din marţipan şi turtă dulce. Drumurile erau presărate bomboane şi caramele. Fiecare casă era înconjurată cu gărduleţe de ciocolată iar în curte, în loc de flori aveau vată de zahăr. Se pare că tare mult le plăceau dulciurile, dumnealor, spiriduşilor.
După ce s-au odihnit, Willy i-a pregătit prietenului meu un rucsac cu mâncare şi apă, pentru şapte zile şi şapte nopţi. Înainte de a porni la drum, Willy i-a dat un corn, suflat cu aur, spunându-i:
- Foloseşte-l numai dacă ne găseşti regele. Vom apărea lângă tine, într-o clipă.
A plecat prietenul meu, fără să bănuiască aventurile prin care va trece încrezător însă în propriile-i forţe. A mers ce a mers până spre seară când a dat de o pădure. Dar nu orice pădure, ci una fermecată, căci copacii se puteau mişca dintr-un loc în altul, blocându-i calea. Cum să treacă? S-a aşezat jos. În timp ce mânca, mintea lui căuta o cale de scăpare. Nu departe de locul unde poposise, se deschidea intrarea în vizuina unei cârtiţe care, simţind mirosul mâncării, ieşi repede afară. Tare s-a mai mirat eroul nostru când, cu glas omenesc, cârtiţa i-a cerut o bucată de plăcintă.
- Hai şi înfruptă-te cât vrei, spuse prietenul meu, punându-i o bucată mare, pe iarbă. Cârtiţa s-a ospătat cu poftă şi apoi, pentru că prietenul meu dovedise că avea o inimă bună, i-a spus:
- Ştiu necazul tău. Dacă vei mânca din această alună, te vei face mic. Vei putea să intri în vizuina mea. Te voi conduce prin tunele până la cealaltă marginea a pădurii.
A făcut întocmai. Când au ajuns, a primit de la cârtiţă o nucă pe care, după ce a mâncat-o, a revenit la statura lui obişnuită. A mulţumit pentru ajutor, şi-a luat rămas bun pornind mai departe.
Iar a mers el ce a mers, până ce a dat de o câmpie magică, smălţuită cu cele mai frumoase flori pe care le văzuse vreodată, care te îmbia la odihnă. Cum stătea tolănit între flori, îmbătat de mireasma ameţitoare, numai ce apare o albină. El, haţ cu mâna, o prinde în pumn. Imediat însă, i s-a făcut milă de ea, a deschis palma lăsând-o să plece. Albina şi-a luat repede zborul. Nu după mult timp, s-a întors şi s-a aşezat curajoasă în palma lui. A pus jos două căniţe, una cu nectar galben, cealaltă cu nectar roşu, amândouă dulci şi teribil de aromate. Apoi l-a sfătuit:
- Dacă vei bea nectar roşu, vei deveni uriaş şi astfel vei scăpa de vraja florilor. După ce vei trece de câmpie, să bei din cel galben. Vei redeveni cum eşti acum.
Aşa a scăpat prietenul meu basma curată şi din această încercare.
Porni din nou la drum, bineînţeles, neuitând să mulţumească albinuţei. A mers ce-a mers, până când a ajuns la un fluviu uriaş. Nu departe se vedeau urmele unui pod, dar era clar că pe acolo nu putea trece. Stând pe mal, gândind cum s-o scoată la capăt, zări câţiva peşti argintii sub oglinda apei. Tot uitându-se la joaca lor, i s-a făcut poftă să mănânce ceva proaspăt, sătul de merindele din rucsac. A încropit o undiţă dintr-un ac şi un capăt de sfoară. A pus în cârlig o fărâmă de pâine, şi-a aruncat momeala în apă, doar, doar va prinde ceva. Nu trecu mult şi-a simţi cum undiţa se îngreunează. Prinsese un peşte de toată frumuseţea. Dar când să-l cureţe şi să-l pună la fript, i s-a părut că peştele se uită la el cu atâta durere în ochi, încât i s-a făcu milă şi-a vrut să-i dea drumul. Înainte de a sări în apă, peştele a lăsat să-i cadă din gură o sticluţă, plină cu o licoare albastră. A ridicat-o în palmă. Sticluţă avea o etichetă pe care scria:

Dacă din sticlă vei bea
În peşte te vei transforma,
În fluviu vei înota,
La cascada albastră
Peste rege tu vei da.

S-a gândit că multe lucruri i s-au întâmplat de când plecase de-acasă. Din toate a ieşit cu bine. Hotărît, bău licoarea, apoi sări în apă. Simţind transformarea, i s-a făcut frică dar nu mai putea da înapoi. Aluneca repede, tot mai repede. Ajunsese la o cascadă. A aterizat pe o grămadă de oase. Când se mişcă, observă că redevenise om.
S-a ridicat, privind cu mirare în jur. La doar câţiva metri, se zărea o căsuţă, asemenea celor din satul spiriduşilor, simplă, cu un pat, un scaun, o masă pe care se găsea o farfurie plină cu oase de peşte. Se pare că stăpânul căsuţei tocmai mâncase. Acum îşi explica şi grămada de oase de lângă apă. Înăuntru, pe scăunel şedea un spiriduş bătrân, simpatic tare. Avea o barbă lungă, albă, trup şi faţă rotundă, iar privirea îi era ghiduşă. Când îşi zări musafirul, lăsă carte în mână, privindu-l pe deasupra ochelarilor.
- Cine eşti? Ce cauţi pe aici? îl întrebă prietenul meu, pe bătrânel.
- Sunt regele spiriduşilor. Aici m-am ascuns de supuşii mei.
Văzând că este privit cu nedumerire, adăugă:
- Ai să înţelegi într-o zi. Acum poţi să-ţi foloseşti cornul.
Prietenul meu duse cornul la gură, suflând cu putere. Într-o clipă, Willy apăru lângă ei. Bucuros că-şi vede regele, Willy i-a dus pe toţi, înapoi, în satul spiriduşilor.
Toată lumea era fericită, numai regele găsit, nu, chiar dacă se organiza mare petrecere în cinstea lui. Mese lungi au fost încărcate cu fel de fel de bunătăţi: curcani întregi, fripţi, grămezi de pui, purceluşi de lapte. O vacă întreagă se rotea în proţap. Salate bine condimentate, aşa cum le plac spiriduşilor, tronau în castroane uriaşe între munţi de pireu şi oale întregi cu sos olandez. Răciturile erau pregătite într-o tavă întinsă cât un lac. Delicatesa vedetă era un tort mare cât un palat, ornat cu fructe şi frişcă, în vârf cu o figurină de ciocolată având chipul prietenului meu. Sute de prăjituri şi jeleuri în toate culorile erau pregătite, gata să fie aşezate pe mese. Banane flambate, fierbinţi ca soarele de vară, salate de fructe, în vase înalte cât palmierii, de-ţi trebuiau scări ca să poţi să te serveşti, fructe glasate şi îngheţată, pufoasă dar atât de rece că-ţi îngheţa limba, aşteptau să încânte simţurile mesenilor. Toţi mâncau şi se veseleau. Pe când petrecerea era în toi, Willy a luat un fluier de aur şi a suflat în el. S-a făcut linişte. L-a chemat pe prietenul meu şi mulţumindu-i în numele poporului său pentru ajutorul dat, l-a rugat să-şi spună dorinţa.
- Vreau să fiu regele vostru!
Au rămas muţi de uimire. Doar bătrânul regele, fericit nevoie mare, a dispărut, plecând la ascunzătoarea lui, nesecretă de-acum. Au stat spiriduşii, s-au gândit ce s-au gândit, dar trebuiau să-i îndeplinească dorinţa după cum promiseseră. Până la urmă s-au bucurat că vor avea un rege tânăr. Poate că acesta nu va mai fugi mereu precum cel de dinainte.
Astfel a început o nouă viaţă pentru prietenul meu.
I-au aşezat pe cap coroana spiriduşilor, pe umeri o mantie albastră. Ca semn al puterii a mai primit un sceptru
Apoi i-au arătat unde va locui. Palatul era făcut din jeleu, de culoare roşu-vişiniu, cred că era de struguri, cu geamuri din zahăr candel, porţi uriaşe de ciocolată şi c-un turn strălucitor din caramel. Un izvor de lapte dulce curgea de o parte a palatului, iar în partea cealaltă avea un izvor din cea mai aromată miere pe care o gustase vreodată.
Seara târziu, au plecat cu toţi la culcare iar noul rege s-a odihnit pe patul lui de turtă dulce. A doua zi, s-au strâns din nou şi-au sărbătorit. Au ţinut-o într-o petrecere trei zile. În a patra zi li s-a făcut poftă de dans. Au încălţat pantofii şi au pornit să joace de mama focului. Pentru că prietenul meu nu ştia dansurile lor, i-au dat o pereche de pantofi fermecaţi, pe care trebuia numai să-i pui în picioare şi dansau singuri. Iarăşi au ţinut-o aşa câteva zile. Spiriduşii păreau neobosiţi dar prietenul meu se cam săturase. Se întreba dacă aşa va petrece toată viaţa. Sărbătoreau de peste o săptămână, când s-a întâmplat ceva ce i-a oprit pe spiriduşi. Pe cer a apărut o pată mică, care creştea mereu. Când s-a apropiat, au văzut o pasăre măiastră, cu pene pictate în toate culorile curcubeului. Plutea uşor deasupra tuturor, parcă ar fi căutat ceva, apoi, lăsând să cadă o pană galbenă în palma noului rege, a dispărut în zare. Spiriduşii au rămas uimiţi. Acea pasăre apărea foarte rar şi prevestea schimbări, dar nu toate pe placul lor. Legendele spuneau că dacă aveai câte o pană din toate culorile curcubeului, calităţile se schimbau în defecte şi orice om bun devenea rău. Cunoşteau legenda dar n-aveau voie s-o destăinuie prietenului meu. Trebuia să se descurce singur. Ori acesta era atât de fermecat de frumuseţea păsării, de culorile strălucitoare ale penelor, încât uită de toţi şi toate. Porni să urmărească pasărea măiastră. Din când în când, cădea câte o pană pe care el se grăbea să o culeagă. Nu peste multă vreme, avea pene de toate culorile. Atunci începu schimbarea. A uitat să zâmbească, nu mai era blând cu supuşi lui, ba chiar ţipa la ei. Îi certa pentru cea mai mică greşeală. Nu mai aveau voie să dea ospeţe sau să danseze, ceea ce tare-i întristă pe spiriduşi căci le plăceau mult dansul. Au început să-l ocolească, nu mai mergeau la el, după sfaturi.
Sătul de noua situaţie, într-o zi, Willy şi-a luat inima în dinţi şi a spus:
- Ascultă, rege al meu, te-ai schimbat mult de când ne-a vizitat pasărea măiastră. Ţi-ai pierdut bunătatea sufletului, eşti mereu supărat, nimic nu-ţi place. Spune-mi, cum să te ajutăm?
- Să pleci din faţa mea, Willy! Sunt conducătorul vostru şi fac ce vreau.
Willy se întristă. Regele se purta atât de urât, chiar şi cu el. Porni spre bibliotecă să vorbească cu Sfătuilă. Acesta luă un volum dintr-un raft şi-i zise:
- Cartea aceasta se numeşte “Inorogul”. Iată ce am găsit în călătoria prin paginile ei: “Dacă ai găsit toate penele păsării măiastre şi ai devenit rău, poţi să fi din nou bun dacă iei un fir de păr din coama unui inorog, îl pui în apă şi după trei zile bei apa“.
Willy se hotărî pe loc să pornească la drum. Îşi chemă prietenii şi le spuse:
- Trebuie să-l salvăm pe regele nostru. Plec imediat la drum. Voi ce faceţi?
- Ne ascundem pe unde putem, spuse Mindy.
Squichi, cel mai curajos dintre ei, luă cuvântul:
- Haideţi prieteni, toţi trebuie să mergem. Noi l-am găsit, noi i-am îndeplinit dorinţa şi nu l-am oprit când a început să culeagă penele păsării măiastre. Mai mult, el este cel care ne-a găsit regele şi era treaba noastră. Dar am preferat să petrecem şi să dansăm în loc să-l căutăm temeinic. Eu unul merg. Cine mai e alături de noi?
Sfătuilă, Zindy şi Mindy hotărâră să meargă şi ei. Împreună erau de neoprit.
A doua zi au pornit la drum. Willy ştia, din vechi legende, că inorogii trăiau pe “Ţuguiatul“, munte al cărui vârf, acoperit de-o căciulă de omăt, se vedea în zare. Sfătuilă, înţeleptul, se duse la rege.
- Vom încerca să te ajutăm, îi spuse. Lipsim câteva săptămâni. Dar pentru că regele cel bătrân fugea mereu şi se ascundea de noi, te sfătuiesc să ne aştepţi. Dacă vei fugi şi nu te vei întoarce sau nu vei trimite pe cineva care să te înlocuiască, peste zece ani Pământul va fi blestemat ca toţi locuitorii ei să aibă ghinion.
Plecă, lăsându-l pe prietenul meu să se gândească la vorbele lui. Trecu pe acasă de unde luă câteva sticluţe cu licori fermecate, căci nu se ştie niciodată peste ce greutăţi dai într-o călătorie şi se alătură prietenilor lui.
La sfârşitul celei de-a treia zi de când porniseră la drum, au dat peste primul obstacol. Cât vedeai cu ochii, în faţa lor se întindea deşertul. Nu aveai pe unde să ocoleşti. Porniră prin marea de nisip, dar nu făcură nici zece paşi că auziră un zgomot sinistru. În faţa lor, apăru un vierme uriaş. Sfătuilă, care ştia despre ce e vorba, scoase din rucsac una din licorile lui magice. Pe sticluţă scria:

Dacă din mine vei bea, val-vârtej vei pleca,
Cu viteza luminii, cinci minute putere vei avea.

A băut fiecare din licoare, Mindy mai mult, căci era tare dulce, şi au reuşit să treacă deşertul exact cum scria pe sticluţă, lăsându-l pe vierme năuc.
Au pornit mai departe şi după alte câteva zile au ajuns într-o regiune deluroasă. Tocmai treceau printr-o vale, destul de îngustă, când văzură că drumul le era blocat de ceva uriaş şi galben. Era o bucată zdravănă de mămăligă.
- Iar s-au certat cei doi uriaşi, iar cina şi-au aruncat-o în drum, zise Squichi.
În timp ce se sfătuiau cum să treacă, căci nu le venea să se întoarcă s-o ia pe altundeva, Mindy, cel mai lacom şi flămând dintre ei, s-a aşezat jos şi a început să mănânce tacticos.
- Uite ce idee bună ne-a dat Mindy. Ce-ar fi să aducem un trol să ne scape de mămăligă? spuse Sfătuilă. Am la mine ceva numai bun de ademenit trolii cei veşnic flămânzi. Aruncă licoarea unei sticluţe peste mămăligă. Un miros îmbătător se răspândi în jur, cale de mulţi kilometri. Îndată apăru un trol, care hăpăi tot, cât ai clipi. În afară de Mindy, ceilalţi spiriduşi erau bucuroşi că scăpaseră atât de repede. Trolul era fericit şi în sfârşit, sătul.
După ce au ieşit din vale, drumul a început să urce spre muntele căutat. Cu cât urcau mai sus, zilele se făceau tot mai răcoroase, pantele se acopereau cu păduri de brad. Ici colea apăreau petice de zăpadă. La jumătatea urcuşului, dădură peste o pajişte întinsă, acoperită cu un strat de gheaţa lucioasă, strălucind în lumina soarelui ca oglinda.
- Acum ce facem, Sfătuilă? întrebă Willy.
- Nici o grijă. Am o licoare care odată picurată peste gheaţă o va topi imediat.
Zis şi făcut. Odată trecuţi dincolo n-a mai durat mult până să ajungă în locurile unde trăia inorogul.
Dar să vezi minune, au dat peste doi inorogi, unul alb ca laptele, celălalt, roşu ca sângele. Sfătuilă le-a cerut să ia un fir de păr de la inorogul alb, nu de la cel roşu. Inorogul alb reprezenta puritate şi bunătatea. Au făcut cum li s-a spus şi s-au reîntors în satul lor.
Surpriză: regele dispăruse. Nici nu părăsiseră bine satul, că noul rege a fugit şi s-a reîntors pe Pământ.
Au trecut repede anii. Se apropia timpul când prietenul meu trebuia să ia o hotărâre. Dar s-a îmbolnăvit. Pe patul de spital mi-a spus toată întâmplarea. Ultima lui dorinţă a fost să salvez planeta, de blestemul spiriduşilor.
În acest septembrie tămâios, venise vremea să întâlnesc spiriduşii. Destinul a făcut să-i întâlnesc lângă moara unde începuse totul. Cum luasem deja o hotărâre, am spus:
- Sunt prietenul regelui vostru, deci şi al vostru. Mi-a povestit totul. Întorcându-mă spre unul din ei, ce-mi atrăsese atenţia prin statura-i nobilă, am întrebat:
- Trebuie să fii Willy, nu-i aşa?
- Da, încuviinţă spiriduşul.
- Willy, te-ai dovedit înţelept, curajos, bun şi cinstit. De fiecare dată i-ai ajutat pe ceilalţi. De ce nu vrei să fii tu, regele spiriduşilor? Dacă vei avea nevoie de ajutor, în fiecare toamnă voi fi aici, să vă ajut, aşa cum voi putea.
Cei cinci s-au uitat unul la altul, surprinşi că nu le venise ideea asta. Au răspus:
- Ne-ai dat un sfat înţelept.
- Dar cum rămâne cu blestemul?
- Pentru că ne-ai ajutat, Pământul este iertat.
M-au îmbrăţişat veseli, ne-am luat rămas bun şi într-o clipă au dispărut.
Aşa s-a terminat, dragii mei, această întâmplare neobişnuită. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă blestemul n-ar fi fost şters.
Din nou e septembrie auriu. Aştept lângă moară, vizita unor prieteni neobişnuiţi, spiriduşii.

206 - 2007