Legenda raţei - De ce face raţa “MAC”

Talerul vast al Câmpiei Române sclipeşte falnic, mărginit la miazănoapte de uriaşii de piatră ai Carpaţilor, iar la miazăzi de apele învolburate ale măreţului Danubiu. Iarna alb, pulsează tot restul anului, pictat în culori de neuitat.
De parcă minunea nu ar fi fost îndeajuns, zeii au aşezat aici mulţime de râuri care strălucesc pe safirul câmpiei, auriu ziua, argintat în nopţile luminate de stele.
Demult, pe când atotputernicul Zalmoxe domnea peste pământ, într-un sat din înfloritoarea câmpie, trăia o familie de ţărani. Casa cu streaşină joasă, pitită în spatele gardului din nuiele, ograda podită cu iarbă, ascundeau doar sărăcia, care nu vroia, în ruptul capului, să-i părăsească. Singura comoară, gălăgioasă ce-i drept, era o raţă deosebit de frumoasă. Cât era ziua de lungă, năzdrăvana inspecta neobosită curtea, închipuindu-se paznicul gospodăriei.
Am uitat să vă spun. Pe vremea aceea, dobitoacele toate aveau glas, aşa ca noi. Dar să pornim pe firul poveştii.
Ai casei munceau din greu, fiecare după puterile şi harul dăruit de zei. Băiatul, de seama mea, crescuse tare vrednic. Mereu era chemat să dea o mână de ajutor prin vecini. Oricât i s-ar fi părut de greu, niciodată nu dădea înapoi.
Într-o zi, primi drept plată pentru munca depusă un sac cu mac. Nu spuse nimic, îl luă în spate şi, odată ajuns acasă, îl puse în hambar. Se aşeză apoi alături, întrebându-se cu voce tristă:
- Mac! Ce fac cu atâta mac?
Raţa, care tocmai trecea pe-acolo, auzi văicăreala copilului. Crezând că, de aici înainte, ospăţul ei de zi cu zi vor fi negrele seminţe de mac, se mânie aprig. Scuturându-şi aripile desfăşurate ameninţător, începu să strige, speriindu-l pe tânăr:
- Mac! Mac! Mac! Mac!
Se întâmplă că Zeus îşi aruncă privirile asupra supuşilor, chiar în acel moment, surprinzând, fără să vrea, tărăboiul stârnit de răţuşca bătăioasă. Capul certăreţei, cât un pumn, ridicat pe trunchiul durduliu, de un gât ca băţul, se agita într-un fel caraghios. I se păru atât de nostimă înaripata făptură, încât izbucni într-un hohot de râs, ce cutremură Olimpul.
Spaima copilului în faţa raţei obraznice, pusă pe harţă, îl făcu să se oprească însă. Îi era drag băiatul pentru bunătatea şi harnicia lui. Dar ceea ce nimeni nu ştia, nu bănuia, acel tânăr era fiul lui. Aşa că hotărî s-o pedepsească gâlcevitoarea făptură. Din acel moment, arţăgoasa n-a mai reuşit să scoată decât aceste sunete:
MAC! MAC! MAC! MAC!